„Să nu socotească cineva, frații mei creștini, că numai cei sfințiți si călugării sunt datori să se roage neîncetat și totdeauna, și nu și mirenii. Nu, nu. Toți creștinii îndeobște sunt datori să se afle totdeauna în rugăciune. Căci Prea Sfântul Filotei, patriarhul Constantinopolei, scrie în “Viața Sfântului Grigorie al Salonicului”, că avea un frate iubit, numit Iov, om foarte simplu și tare virtuos, cu care vorbind odată Sfântul îi grăi și despre rugăciune si despre datoria fiecărui creștin de rând să se nevoiască totdeauna la rugăciune și să se roage neîncetat. Căci Apostolul Pavel poruncește tuturor creștinilor îndeobște: “Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17). La fel zice și Proorocul David, măcar că era împărat și avea toate grijile împărăției sale: “Văzutu-L-am pe Domnul înaintea mea pururea” (Ps. 15,8), adică Îl văd în chip înțelegător prin rugăciune pe Domnul totdeauna înaintea mea. Iar Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu învăța pe toți creștinii, spunându-le că trebuie să pomenim prin rugăciune numele lui Dumnezeu de mai multe ori decât răsuflăm.
Și spunând Sfântul către prietenul său Iov acestea și alte multe, îi mai spuse și că trebuie să dăm și noi ascultare îndemnurilor Sfinților; și că trebuie nu numai să ne rugăm totdeauna, ci să învățăm și pe toți ceilalți îndeobște, călugări și mireni, întelepți și simpli, bărbați, femei și copii, și să-i îndemnăm să se roage neîncetat.
Auzind acestea, bătrânului aceluia Iov, i se păru un lucru nou și a început să se împotrivească și să spună că pentru a se ruga cineva totdeauna trebuie să fie dintre pustnici și călugări, care sunt în afara lumii și a grijilor din ea, și nu dintre mirenii care au atâtea griji și slujiri. Sfântul îi dădu iarăși și alte mărturii și dovezi cu neputință de respins, dar bătrânul Iov nu se lăsa înduplecat. Dumnezeiescul Grigorie, ocolind vorba multă și cearta, tăcu și plecă în chilia lui, ca și bătrânul Iov .Dar mai pe urmă, când Iov se ruga in chilia lui singur, i se arata înainte îngerul Domnului, trimis de Dumnezeu, care voiește mântuirea tuturor oamenilor; și după ce-l mustră mult că s-a sfădit cu Sfântul Grigorie și i s-a împotrivit în lucruri vădite, de care atârna mântuirea creștinilor, îi porunci din partea lui Dumnezeu să ia aminte bine în viitor și să se păzească să nu mai spună ceva protivnic unui astfel de lucru prea folositor sufletului, pentru că se împotrivește voii lui Dumnezeu; nici cu mintea să nu mai voiască să primească vreun gând potrivnic, sau să cugete altfel de cum i-a spus dumnezeiescul Grigorie. Atunci, acel prea simplu batrân Iov merse îndata la Sfântul și căzu la picioarele lui, cerând iertare pentru împotrivirea lui și-i dezvălui toate câte i le-a spus îngerul Domnului.
Vedeți, frații mei, cum sunt datori toți creștinii îndeobște, de la mic la mare, să spună totdeauna rugăciunea minții: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și să se obișnuiască totdeauna să o spună și mintea și inima lor ? Gândiți-vă cât Îl mulțumim pe Dumnezeu prin aceasta și cât folos vine din aceasta, dacă a trimis, din marea Lui iubire de oameni, și un înger din cer ca să ne descopere, ca să nu mai avem nici-o îndoială despre aceasta.
Dar ce zic mirenii ? “Noi suntem prinși în atâtea treburi și griji ale lumii și cum e cu putință să ne rugăm neîncetat ?”
Eu le răspund ca Dumnezeu nu ne-a poruncit nici-un lucru cu neputință de împlinit, ci ne-a poruncit numai acelea pe care putem să le facem. De aceea și aceasta este cu putință să o împlinească fiecare : să caute cu osteneală mântuirea sufletului său. Căci daca ar fi cu neputință, ar fi cu neputință tuturor mirenilor îndeobște și nu s-ar afla atâția și atâția care o împlinesc în lume.
Dintre aceștia poate fi dat ca pilda și acel minunat Constantin, tatăl Sfântului Grigorie. Acesta, măcar că era în palatul împărătesc și era numit tatăl și învățătorul împăratului Andronic și se ocupa în fiecare zi cu treburile împărătești, pe lângă cele ale casei sale, -căci era foarte bogat și avea multe averi și mulți slujitori și copii și femeie -, totuși era atât de nedespărțit de Dumnezeu și atât de predat rugăciunii neîncetate a minții, că de multe ori uita cele ce le vorbise împreună cu împăratul și cu dregătorii din palat privitor la treburile împărăției și întreba iarăși o data și de două ori despre treburile acestea. De aceea, ceilalți dregători, care nu știau pricina, se supărau și îl osândeau că uită așa de repede și supără pe împăratul, întrebându-l a doua oară. Dar împăratul, care știa Pricina, îl apăra și zicea : “Constantin are gândurile lui și ele nu-l lasă să fie cu luare aminte la cuvintele noastre, care sunt vremelnice și deșarte. Mintea binecuvântatului și fericitului Constantin este pironită de cele adevărate și cerești și, de aceea, uită cele pământești, pentru că toata atenția lui este la rugăciune și la Dumnezeu”.
De aceea Constantin era respectat (cum zice Prea Fericitul Patriarh Filotei) și foarte iubit de împăratul și de toți dregătorii împărăției, precum era iubit și de Dumnezeu, și a fost învrednicit să facă și minuni. Căci suindu-se odată (zice Prea sfântul Filotei în “Viața” Sfântului Grigorie, a fiului lui), într-o corabie cu toată familia ca să meargă mai sus de Galata la un pustnic, care se liniștea acolo, pentru rugăciune și binecuvântare, pe drum a întrebat pe slujitorii săi dacă au luat ceva de mâncare ca să duca lui Avva acela. Aceia îi spuseră că au uitat din pricina grabei și n-au luat nimic. Binecuvântatul s-a întristat puțin, dar n-a spus nimic, ci mergând înainte cu caicul și-a vârât mâna sa în mare și cu rugăciunea tăcuta a minții a rugat pe Dumnezeu, Stăpânul mării, să-i dea ceva de mâncare. Și, puțin după aceea (o, minunate fapte cu care slăvești Hristoase Împărate pe robii Tăi !) scoase mâna lui din mare, ținând un pește foarte mare, pe care aruncându-l în corabie în fața slujitorilor săi, zise: “Iată a avut Domnul grijă, de noi și de Avva, robul Său, și i-a trimis ceva de mâncare”. Vedeți, frații mei, cu ce fel de slavă slăvește Iisus Hristos pe robii Săi, care sunt totdeauna cu El și cheamă totdeauna prea sfântul și prea dulcele Lui nume?
Dar dreptul și sfântul acela Evdochim, nu era și el în Constantinopol și în palat și ocupat cu treburile împărătești? Nu se întâlnea cu împăratul și cu dregătorii palatului în atâtea griji și ocupații? Cu toate acestea avea totdeauna rugăciunea minții nedesparțită de mintea lui (cum istorisește Simeon Metafrastul, în “Viața” lui). De aceea, de trei ori fericitul, măcar că se află în lume și în cele lumești, trăia cu adevărat o viață îngerească și mai presus de lume și s-a învrednicit să ia de la Dătătorul de răsplata Dumnezeu și un sfârșit fericit și dumnezeiesc.
Și alți mulți și nenumărați au fost în lume și s-au aflat în întregime dăruiți rugăciunii mântuitoare a minții, precum ne spune istoria. Drept aceea, frații mei creștini, va rog și eu împreună cu dumnezeiescul Gură de Aur, pentru mântuirea sufletului vostru, să nu nesocotiți această datorie a rugăciunii. Urmați pilda celor de care v-am vorbit, pe cât puteți. Și dacă lucrul acesta vi se pare greu la inceput, fiți siguri și încredințați, că din partea Atotțiitorului Dumnezeu, că însuși numele Domnului nostru Iisus Hristos, chemat neîncetat de noi, ne va ușura toate greutățile si cu vremea, când ne vom obișnui si ne vom îndulci cu el, vom cunoaște prin cercare ca acest lucru nu e cu neputință, nici greu, ci cu putință și ușor.
De aceea și Sfântul Pavel, care a știut mai bine decât noi folosul cel mare pe care-l aduce rugăciunea, ne-a îndemnat să ne rugam neîncetat (1 Tes. 5, 17). N-a voit el sa sfătuiască niciodată vreun lucru greu și cu neputință, pe care nu l-am fi putut împlini, căci atunci ne-am fi arătat ca neascultători și călcători ai poruncii lui și drept urmare vrednici de osândă. Ci scopul Apostolului, care a zis să ne rugăm neîncetat, a fost ca să ne rugăm cu mintea noastră, ceea ce este cu putință să facem totdeauna. Căci și când facem un lucru de mână și când ne plimbăm și când ședem și când mâncăm și când bem, totdeauna putem să ne rugăm cu mintea noastră și să facem rugăciunea minții bine plăcută lui Dumnezeu și adevărată. Cu trupul putem sa lucram și cu sufletul să ne rugăm. Omul din afară poate să împlinească orice slujbă cu trupul și omul dinăuntru poate să fie dăruit slujirii lui Dumnezeu și să nu lipsească niciodată de la lucrul cel duhovnicesc al rugăciunii cu mintea. Căci așa ne poruncește Dumnezeu-Omul Iisus în Sfânta Evanghelie, zicând : „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta și închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău întru ascuns” (Matei 6,4). Cămara sufletului este trupul. Ușile ființei noastre sunt cele cinci simțuri. Sufletul intră în cămara lui, când mintea nu umblă de colo până colo în lucrurile lumii, ci stăruiește în inima noastră. Și simțurile noastre le închidem și rămân asigurate, când nu le lăsăm să se alipească de lucrurile supuse lor și arătate. În felul acesta mintea rămâne liberă de orice împătimire lumească și se unește prin rugăciunea ascunsă a minții cu Dumnezeu Tatăl nostru. „Și atunci zice: “Tatăl tău, cel ce vede întru ascuns, îți va da ție la arătare” (Matei 6,6).
Dumnezeu, cunoscătorul celor ascunse, vede rugăciunea minții tale și o răsplătește cu daruri arătate și mari. Pentru că aceasta este rugăciunea adevărată și desăvârșită și ea umple sufletul de harul dumnezeiesc și de darurile (harismele) duhovnicești. Căci cu cât închizi mirul mai mult în vas, cu atât vasul răspândește mai multă mireasmă. Așa e și rugăciunea: cu cât o întipărești mai mult în inima ta, cu atât o umple mai mult de harul dumnezeiesc. Fericiți și norocoși sunt cei ce se obișnuiesc cu acest lucru ceresc, căci cu el biruiesc orice ispită de la dracii cei răi, precum și David a biruit pe îngâmfatul Goliat (1 Împ. 17, 51). Cu ea sting poftele fără rânduială ale trupului, precum și cei trei tineri au stins văpaia cuptorului (Dan. 7, 25-26). Cu această lucrare a rugăciunii minții îmblânzesc patimile, precum și Daniel a îmblânzit leii sălbatici (Dan. 6,18 urm.). Cu ea coboară roua Sfântului Duh în inima lor, precum a coborât Ilie ploaia în Carmel (3 Imp. 18,45).
Aceasta rugăciune a minții este cea care urca până la tronul lui Dumnezeu și se păstrează în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul, precum zice Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în Apocalipsa: «Și douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute și cupe de aur pline de tămâie, care sunt rugăciunile Sfinților» (Apoc. 5, 7). Această rugăciune a minții este o lumină care luminează totdeauna sufletul omului și aprinde inima lui cu flăcările iubirii lui Dumnezeu. Ea este o veriga care ține uniți și împreunați pe Dumnezeu și omul. O, har neasemănat al rugăciunii minții! Ea face pe om să fie totdeauna în convorbire cu Dumnezeu. O, lucrare cu adevărat minunată și deosebită! Să fii deodată cu oamenii trupește și să te afli cu Dumnezeu în chip înțelegător. Îngerii nu au glas material, ci cu mintea lor aduc lui Dumnezeu doxologia neîncetată. Aceasta este lucrarea lor. Ei îi este închinată toata ființa lor.
Deci și tu, frate, când intri în cămara ta și închizi ușa, sau când mintea ta nu sare de colo până colo, ci intră în inima ta și simțurile tale sunt întărite, și nu sunt pironite de lucrurile lumii acesteia, și pe lângă aceasta te rogi totdeauna cu mintea ta, te faci asemenea cu sfinții îngeri; și Tatăl tău, care vede rugăciunea ta tainică, pe care o aduci în ascunsul inimii tale, te va răsplăti cu mari daruri (harisme) întru arătare. Și ce bun mai mare și mai bogat poți să afli decât acesta, de a te afla, cum am spus, împreună cu Dumnezeu în chip înțelegător și de a fi în convorbire neîncetată cu El? Căci fără El nu poarte să fie vreodată vreun om fericit nici aici, nici în cealaltă viață.”
Sfântul Nicodim Aghioritul – Filocalia 8, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.
