O vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare – înainte de 1983
Din Cântarea Cântărilor, vom citi două versete; din capitolul 8, versetul 6 şi 7:
„Pune-Mă ca o pecete pe inima ta şi ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ”.
Slăvit să fie Domnul!
În acest loc din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu se vorbeşte chiar despre ceea ce, în stările noastre împreună, în rugăciunile şi-n dorinţele noastre cu toţii, căutăm şi-I cerem lui Dumnezeu; şi, din tot ceea ce cunoaştem din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, ne dăm tot mai bine seama că este ceea ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi şi tuturor împreună cel mai mult.
Toate cuvintele rostite mai înainte [au fost] în lumina acestui sfânt Cuvânt lăsat nouă de Domnul şi Mântuitorul nostru şi prin îndemnul Duhului Sfânt pus în inimile acelora a căror gură binecuvântată ne-a adus aminte de unele din cele dintâi şi cele mai mari datorii ale noastre. Toate aceste cuvinte ne aduc aminte şi ţin să statornicească în sufletele noastre mai puternic acest îndemn, care este cea mai înaltă datorie a fiecăruia dintre noi şi condiţia propriei noastre mântuiri sufleteşti.
S-a vorbit despre marele har de care ne-a învrednicit pe noi Domnul când ne-a făcut părtaşi ai acestei cereşti binecuvântări, ai acestei sfinte chemări, de a face parte din această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu în frăţietatea căreia am venit şi ne simţim fericiţi.
Datoria care ne revine nouă, fiecăruia dintre noi, în mijlocul acestei frăţietăţi duhovniceşti, pe calea pe care Dumnezeu ne-a pus paşii noştri spre Împărăţia Sa, nu trebuie să ne-o uităm nici unii dintre noi. Ci dacă sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne îndeamnă să unim cu credinţa noastră fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi, şi cu dragostea de fraţi iubirea de oameni, apoi noi, fiecare, trebuie să înţelegem că acestea nu sunt numai sfaturile lui Dumnezeu, pentru ca noi să aducem un rod mai frumos şi mai binecuvântat pentru izbânda cauzei Sale şi slava Numelui Său, ci sunt chiar împlinirea sfântă a datoriei fiecăruia dintre noi. Căci, venind la Dumnezeu, noi n-am avut şi n-am primit numai drepturi: dreptul de a ne chema fii ai lui Dumnezeu, dreptul de a ne apropia de Dumnezeu cu încredere, dreptul de a ridica spre El rugăciuni pline de încrederea că El ne ascultă, dreptul de a cânta şi de a ne bucura în lumina lui Dumnezeu, dreptul la nădejde şi la iertare, şi la mântuire veşnică. Ci avem şi datoria de a împlini condiţiile pe care ni le pune Dumnezeu şi de care depinde nu numai mântuirea altora, ci şi mântuirea fiecăruia dintre noi.
Pentru că este scris: „În adevăr, numai în acest chip, dacă veţi avea din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori, în ce priveşte deplina cunoaştere a voii lui Dumnezeu. Şi numai în chipul acesta veţi avea deplină intrare în Împărăţia lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos”. Numai în chipul acesta, numai îndeplinind aceste condiţii, numai făcându-ne datoria în felul acesta cerut de Dumnezeu, noi trebuie să ştim că vom ajunge să vedem cu bucurie mântuirea Lui.
Nouă ne place să ne lăudăm şi să spunem, şi să cântăm: „suntem mântuiţi”, şi să ne lăudăm cu mântuirea pe care Dumnezeu ne-o promite în Cuvântul Său. Dar dobândirea mântuirii este legată de condiţia ascultării voii lui Dumnezeu şi a împlinirii acestei voi a lui Dumnezeu, pentru că noi nu suntem mântuiţi numai prin credinţă, dacă împreună cu credinţa noi nu unim şi faptele şi împreună cu faptele nu căutăm să dobândim cunoştinţa. Cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu, prin meditarea asupra lui, prin cercetarea acestui Cuvânt, prin interiorizarea lui, prin pătrunderea lui, lăsarea să pătrundă el în mintea noastră şi prin stăpânirea tuturor gândurilor noastre de către acest Cuvânt sfânt.
Iar împreună cu cunoştinţa, să dobândim înfrânarea. Căci pe măsură ce cunoaştem mai mult, trebuie să ne înfrânăm de la mai mult. Şi împreună cu înfrânarea, să avem răbdarea. Căci numai acela care are faţă de sine mai multă înfrânare va putea avea faţă de alţii mai multă răbdare.
Să împlinim cu răbdarea evlavia; pentru că ceea ce este faţă de Dumnezeu temere şi evlavie ne cere să avem faţă de oameni legătura aceasta de bun-simţ, de bună cuviinţă, de purtare respectuoasă, fără de care nu putem dovedi că-L cunoaştem pe Dumnezeu. A vorbi obraznic, a te purta necuviincios, a te purta nechibzuit şi netrebnic, acesta este un fel străin de orice ascultător şi trăitor, şi iubitor al voii lui Dumnezeu.
De aceea, toate aceste virtuţi în care Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă să ne dăm toate silinţele să progresăm, nouă ni se cer [şi avem] datoria să ni le însuşim.
Cu evlavia vom putea abia atunci uni dragostea de fraţi şi cu dragostea de fraţi, iubirea de toţi oamenii.
O, când am ajuns la această a şaptea înaltă treaptă din această scară binecuvântată a virtuţilor cerute de Dumnezeu, abia atunci vom putea simţi cu adevărat că am ajuns într-o stare din care putem privi liniştiţi spre cer şi putem privi cu bucurie spre pământ. Pentru că atât cerul, cât şi pământul vor fi prietenii noştri. Fiindcă prin dragostea de fraţi şi prin iubirea de oameni, noi vom ţine cea mai strânsă legătură cu Dumnezeu.
Ceea ce am vrut când am ales aceste două versete din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu [a fost] să învăţăm noi cea mai înaltă şi cea mai sfântă cerinţă a Domnului. Ştim cu toţii că Cântarea Cântărilor este o carte simbolică, în care se vorbeşte despre dragostea dintre Hristos şi Biserica Sa; dragostea dintre Mântuitorul şi sufletul credincios faţă de El. În versetele amintite se exprimă una dintre cele mai scumpe dorinţe ale Domnului: „Pune-Mă, zice El, ca o pecete pe inima ta şi pune-Mă ca o pecete pe braţul tău. Căci dragostea este mai tare decât moartea şi gelozia este mai neînduplecată decât locuinţa morţilor”. Apele cele mari nu pot să stingă şi nimic nu poate să nimicească unitatea ei.
Noi ştim că, dacă am venit la Domnul, avem şi datorii. Şi avem atât de multe datorii în dragostea de fraţi şi în iubirea de oameni! Abia în aceste două sfere în care se desfăşoară viaţa noastră trupească pe pământ, în aceste două feluri şi timpuri de lucru se dovedeşte cât ne-am însuşit noi din cele şase trepte mai dinainte, adică: din credinţă, din faptă, din cunoştinţă, din înfrânare, din răbdare, şi din evlavie. Abia în aceste legături, între fraţi şi între ceilalţi oameni, dovedim noi cât ne-am însuşit, câtă silinţă ne-am dat ca să putem să ne însuşim aceste daruri, aceste puteri cereşti prin care apoi să se desfăşoare, potrivit voii lui Dumnezeu, legătura noastră şi purtarea noastră în mijlocul fraţilor şi-n mijlocul tuturor oamenilor.
În legăturile cu fraţii se dovedeşte dragostea noastră faţă de Dumnezeu; şi în legătura cu ceilalţi oameni se dovedeşte dragostea noastră faţă de semeni şi de aproapele nostru.
Noi ştim deci că, în relaţiile noastre cu fraţii şi în relaţiile noastre cu ceilalţi oameni, între care trebuie să se desfăşoare toată viaţa noastră trăită pe pământ, noi avem atât de multe datorii, cerute nouă de Dumnezeu şi impuse nouă ca o condiţie prin care putem să ne dobândim mântuirea sufletului nostru.
În mijlocul fraţilor, trebuie să ne dăm toate silinţele să avem acelaşi fel de a gândi, de a umbla, de a simţi, de a vorbi, de a trăi, aşa cum fratele nostru iubit, Petru, ne-a citit din sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu scris în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Această adâncă unitate de gândire, de simţire, de părere, de vorbire şi de umblare trebuie să ne facă să apărem în faţa tuturor celorlalţi ca o inimă şi ca un gând, ca o simţire şi ca o exprimare. Aceeaşi inimă plină şi înflăcărată de aceeaşi iubire şi aceeaşi minte care să găsească aceleaşi expresii pentru darea în afară, pentru exteriorizarea gândirii şi simţirii noastre în umblarea cu Dumnezeu şi în trăirea ascultării de voia Lui.
De aceea, credinţa noastră faţă de Dumnezeu o putem arăta prin starea noastră de rugăciune şi de împărtăşire cu El. Dar credinţa noastră faţă de oameni noi n-o putem arăta, decât prin faptele noastre şi prin trăirea noastră. Dumnezeu vede faptele noastre din credinţa noastră, pentru că El ne vede credinţa. Iar oamenii văd credinţa noastră din faptele noastre, pentru că ei nu ne văd credinţa, dar ne văd faptele.
Înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie să avem credinţă; înaintea oamenilor, trebuie să avem fapte.
În mijlocul fraţilor, trebuie să avem unitate de gândire şi de trăire, şi de simţire.
În mijlocul oamenilor, trebuie să avem unitate de orientare şi de vorbire, şi de umblare.
Aceste două lucruri sunt de cea mai mare trebuinţă pentru noi. Căci numai în felul acesta vom putea arăta noi că suntem sinceri faţă de Dumnezeu: dacă vom fi sinceri şi curaţi, şi cinstiţi, şi demni, şi punctuali, şi vrednici în toată umblarea noastră în mijlocul semenilor noştri.
De aceea, ascultăm de porunca lui Dumnezeu atunci când ne supunem stăpânirilor şi mai-marilor noştri nu de frica pedepsei, ci din îndemnul cugetului, aşa cum ne îndeamnă sfântul Său Cuvânt prin apostolii Săi. La locul nostru de muncă, în relaţiile noastre cu ceilalţi oameni: cu vecinii, cu prietenii şi cu orice străin, în toate trebuie să fim călăuziţi de cinste, de corectitudine, de punctualitate, de bun-simţ, de bună cuviinţă. Pentru că numai în felul acesta superiorii noştri sau inferiorii noştri, vecinii noştri sau prietenii noştri, sau duşmanii noştri vor vedea că noi suntem cu adevărat slujitori vrednici ai lui Dumnezeu. Şi foarte mulţi dintre acei care, la început, ne privesc cu bănuială se vor încredinţa despre adevărul curăţiei inimii noastre, văzând faptele noastre şi umblarea noastră pretutindeni. Oriunde ar trebui să ne câştigăm o pâine pentru noi şi familia noastră, să căutăm s-o câştigăm în modul cel mai cinstit şi cel mai vrednic. Nimic necurat să nu intre nu numai în inima noastră, dar nici în punga noastră, nici în casa noastră, nici pe masa noastră. O pâine nemuncită cinstit şi necâştigată cinstit, niciodată să nu ne-o dobândim şi să nu ne bucurăm s-o primim. S-o respingem cum a respins Mântuitorul ispita din pustie când satana L‑a îmbiat cu o pâine câştigată în mod nepotrivit cu voia lui Dumnezeu şi ne‑la-timpul rânduit de Dumnezeu. Să respingem şi noi orice avantaj pe care ispita şi păcatul ni le oferă printr-o purtare necuviincioasă şi printr-un act necinstit. În toată vrednicia noastră, să ne dovedim într-adevăr potrivit voii lui Dumnezeu şi vrednici de Cuvântul pe care mărturisim că-l cunoaştem.
La locul nostru de muncă, întotdeauna să fim punctuali şi vrednici, dându‑ne toate silinţele ca Lucrarea lui Dumnezeu să câştige în cinste şi în preţuire datorită purtării noastre acolo unde suntem. Iar în legăturile noastre cu toţi oamenii, aşa cum spune sfântul Cuvânt citit, să fim împodobiţi cu smerenie, cu evlavie, cu bun-simţ. Pentru că în felul acesta ei vor vedea în noi lumina lui Dumnezeu şi vor dori să se apropie şi ei de Acela care ne-a dat nouă putere să ajungem să realizăm o astfel de trăire în mijlocul unei lumi care aleargă în toate părţile numai după avantaje, numai după mită, numai după pâine câştigată necinstit, numai după tot ce este nevrednic. Noi să urâm acest lucru mai presus de orice; şi, prin purtarea noastră corectă şi cinstită şi-n cea mai adâncă singurătate, şi-n cel mai întunecos loc, să ştim că Dumnezeu şi ochii Lui ne văd; şi să ne purtăm în aşa fel, încât ochii Domnului să privească totdeauna cu bucurie la biruinţa noastră.
Şi noi avem ispite. Şi noi am dori să trecem prin lumea aceasta mai uşor. Şi noi am dori poate uneori să nu trecem cu ochii închişi pe lângă atât de multe ispite care ne oferă şi nouă un lucru câştigat mai uşor şi o situaţie mai avantajoasă. Dar dacă ştim cu ce preţ de lacrimi şi cu ce ispăşire de osândă vor fi răsplătite odată toate mişeliile, toate necinstirile, toate falsurile, toate minciunile, toate nedreptăţile, toate actele necorecte, când ştim ce răsplată şi ce pedeapsă amară vor avea odată toate acestea – nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci chiar şi în faţa oamenilor – să ne fie groază de păcat şi să ne ferim. Mai bine să ne culcăm flămânzi, decât să ne sculăm datori sau decât să ne săturăm cu o pâine câştigată necinstit.
Aceasta, pentru relaţiile noastre cu toţi oamenii de pe pământ.
Iar în ce priveşte legătura noastră cu Domnul, cea mai potrivită şi cea mai clară dovadă se arată în purtarea noastră în mijlocul frăţietăţii noastre. Frăţietatea este trupul Domnului. Fraţii noştri toţi sunt mădularele Lui. Dacă şi noi suntem o părticică din acest trup şi un mădular dintre aceste sfinte şi scumpe mădulare ale lui Dumnezeu, apoi viaţa noastră duhovnicească, trăirea noastră în Hristos se dovedeşte prin legătura bună şi prin sfinţenia cu care trăim în smerenie şi-n ascultare viaţa de unitate frăţească, activitatea noastră împreună cu fraţii noştri şi partea pe care o luăm la propăşirea Lucrării lui Dumnezeu, în care avem nu numai o părticică de binecuvântare, ci şi de datorie.
La împlinirea sfântă a acestor datorii şi faţă de Domnul, şi faţă de lume, şi faţă de fraţi, şi faţă de ceilalţi oameni, nu putem ajunge, decât ascultând cuvântul pe care l-am citit din Cântarea Cântărilor capitolul 8, versetele 6 şi 7. Aici se spune, din partea Domnului, fiecărui suflet şi întregii Sale lucrări: „Pune-Mă pe Mine ca o pecete pe inima ta şi ca o pecete pe braţul tău”. Ce înseamnă aceasta? Că: atât credinciosul în parte, cât şi lucrarea toată împreună a lui Dumnezeu nu poate să ajungă să-şi împlinească cu sfinţenie toată datoria pe care o are, decât atunci când urmăreşte cu toată puterea cele două părţi care întregesc viaţa în Hristos: trăirea lăuntrică şi lucrarea în afară. „Pune-Mă ca o pecete pe inima ta”, spune Domnul. Aceasta înseamnă că viaţa în Hristos, viaţa cu El trebuie să ajungă o preocupare de cea mai mare însemnătate pentru viaţa noastră lăuntrică. Inima înseamnă viaţa noastră lăuntrică; centrul simţirilor noastre, motorul din care izbucnesc şi pornesc toate puterile de simţire şi de dorinţă, şi de înflăcărare din fiinţa noastră. [Trebuie ca] inima noastră [să fie] însufleţită printr-o purtare şi printr-o trăire zilnică şi permanentă în intimitatea noastră cu Dumnezeu (viaţă de citire a Cuvântului lui Dumnezeu), ca să ne ajungă acest sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu într-adevăr atât de drag, atât de necesar, cum ne ajunge pâinea de pe masă. Să nu putem trăi o zi fără acest Cuvânt, cum nu putem trăi fără pâinea aceasta pe care o tăiem şi cu care ne hrănim. Să ne ajungă rugăciunea ca un mijloc de respiraţie duhovnicească. Cum nu putem trăi fără să respirăm aerul acesta în plămânii noştri, aşa să nu putem trăi fără comuniunea, fără părtăşia, fără legătura strânsă şi sfântă, şi vie cu Dumnezeu prin rugăciune. Nu există pe pământul acesta un mai mare har dat oamenilor, decât harul rugăciunii. Harul acela mare de a putea tu, fiinţă… praf şi nimic, să stai în faţa Creatorului eternităţii şi al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute şi tu să-I vorbeşti şi să simţi că El te ascultă; şi tu să asculţi şi să simţi că El îţi vorbeşte. [Să asculţi] în genunchi, prin lacrimi, în tăcere, în şoaptă sau în cuvânt, să ai părtăşie cu Dumnezeu şi să primeşti pe această – cea mai scurtă – cale dintre creatură şi Creator, să primeşti putere, lumină, har şi tot ce poate fi ceresc pe pământ. Şi acest dar binecuvântat a rămas şi rămâne chiar şi în viaţa noastră, a celor care ne numim de ani de zile credincioşi, aşa de puţin folosit… Această binecuvântare a rămas aşa de slab întrebuinţată în viaţa noastră. De aceea suntem slabi. De aceea suntem neputincioşi. De aceea nu putem uni cu credinţa noastră fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia. Şi apoi celelalte nu ni le putem împlini, pentru că noi, mai întâi, nu trăim o viaţă de intimitate puternică cu Dumnezeu. Nu ne facem timp. Avem timp, dar nu ne facem.
Dumnezeu a pregătit Cuvântul acesta. Ştiţi cu câte jertfe? Nimeni niciodată pe pământ nu va putea exprima în cuvinte, nici în statistici câte suflete sfinte au murit, s-au jertfit, au luptat ca să ajungă până la noi acest sfânt Cuvântul al lui Dumnezeu corect. Cu câtă grijă au scris aceia care, cu moartea şi cu viaţa lor, au plătit faptul că a fost găsit la ei un cuvânt. Şi-au dat mai degrabă viaţa, decât să-l predea în mâinile celor care îl căutau. Sunt două mii de ani de suferinţă! Noi n-am trecut, decât prin aşa de puţine încercări. Dar cine a fost în stare să sufere orice, ca să nu predea atunci când i-a fost cerută Evanghelia sau Cuvântul lui Dumnezeu? Ei, fraţii noştri până acum, [de] două mii de ani, câte milioane şi milioane de fraţi sfinţi au murit, ca acest sfânt Cuvânt să ajungă până la noi? Dumnezeu i-a jertfit pe toţi, pentru că a vrut şi a avut milă de noi, să n-ajungem noi în secolul acesta al XX-lea fără acest Cuvânt. De unde am şti noi cum să-L aflăm pe Dumnezeu, dacă n-am avea lumina aceasta? De unde ne-am fi născut noi, dacă nu L-am fi auzit? Fiinţa noastră cea duhovnicească cum s-ar fi născut? Căci numai prin credinţă, prin auzirea credinţei am primit Duhul Sfânt. Şi prin auzirea ei ne-am născut din nou. De unde am fi avut noi, dacă ei nu şi-ar fi dat viaţa să-l păstreze, în toate năvălirile barbare, în toate încercările care au venit, valuri şi valuri, peste lumea aceasta de două mii de ani? Şi Domnul a avut grijă să ajungă până la noi. Şi noi… să nu ne facem timp să-l citim…
Ne-a păstrat Domnul şi ne-a dat binecuvântarea Sa în rugăciune. A ridicat în mijlocul zilelor noastre, în mijlocul neamului nostru această Lucrare sfântă care este Oastea Lui. Lucrare pe care atât de multe… sute de popoare, nu o au; şi sute de ani înaintea noastră, nu a avut-o nici poporul nostru. În zilele noastre, Dumnezeu a ridicat-o. Şi lucrători binecuvântaţi (Dumnezeu să le răsplătească cu o veşnică bucurie toate suferinţele prin care au răzbătut, ca să aducă până la noi Cuvântul sfânt), aceşti lucrători binecuvântaţi ne-au mărturisit Cuvântul Său. De unde l-am fi aflat noi, dacă nu l-ar fi mărturisit ei? Şi totuşi Dumnezeu i-a pregătit şi i-a supus la suferinţe, şi i-a trecut prin încercări, pentru ca să ajungă până la noi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu de astăzi.
Dumnezeu a pregătit, deci, această Lucrare minunată prin care să-L aflăm pe Domnul, prin care să aflăm cum trebuie să-L slujim pe El, în care să vedem aşa de clar, aşa de aproape, aşa de dreaptă şi de netedă cărarea spre mântuire şi prin care să putem câştiga, nu numai la capătul vieţii noastre, dar să ne îmbogăţim zilnic nu numai prin cântări şi [prin] darurile Cuvântului, şi prin binefacerile rugăciunii, ci prin toată părtăşia frăţească. Când vezi un frate e cum ai vedea un înger al lui Dumnezeu! În lumea aceasta plină de feţe întunecate, numai feţele acestea sunt senine şi bucuroase. În lumea aceasta plină de ochi avari, plină de ură şi de duşmănie, numai ochii aceştia sunt curaţi. În lumea aceasta plină de atâtea porniri păcătoase, numai dragostea lor este curată şi sfântă înaintea lui Dumnezeu. Ce har este că am putut să întâlnim astfel de suflete! Unde ne-am mai putea lipi noi sufletul pe pământ, dacă n-ar fi fraţii noştri? Unde am putea găsi liniştire, bucurie şi mângâiere pentru sufletele, pentru necazurile, pentru întristările, pentru temerile noastre, dacă n-ar fi dragostea frăţească, bucuria rugăciunii împreună, bucuria cântării împreună, bucuria petrecerii împreună, bucuria mustrărilor frăţeşti, care ne sunt de folos pentru corectarea spre mântuirea noastră? (Că avem mare nevoie şi de aceasta.) Unde am putea noi găsi toate lucrurile acestea, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit această binecuvântată familie sfântă pe care n-o ştim preţui îndeajuns şi pe care prea adesea am îndurerat-o şi am făcut-o să sufere?
Iată câte lucruri ne-a dăruit acum Dumnezeu! Iar noi să ne arătăm aşa de nevrednici de primirea lor?
Printr-o viaţă de interiorizare a Cuvântului lui Dumnezeu, care înseamnă: „Pune-Mă ca o pecete pe inima ta!”, numai printr-o astfel de trăire lăuntrică în toate aceste binecuvântate daruri ale lui Dumnezeu, noi putem să ne formăm în aşa măsură şi în aşa fel, încât apoi să punem, şi mai departe, pe braţul nostru, adică pe munca noastră în afară şi pe toată activitatea noastră în mijlocul celorlalţi oameni, pecetea harului lui Hristos. Nu trebuie să ne înşelăm niciodată! Domnul nu ne poate folosi cu folos şi cu rod, şi cu spor în afară, în Lucrarea Sa, nu Se poate folosi de braţul nostru pecetluit de El, până când, mai întâi, nu L-am luat ca o pecete pe inima noastră. Până când noi înşine, în intimitatea noastră, în ascunzişul şi în taina vieţii noastre, nu ne-am obişnuit să trăim o viaţă intimă, puternică, apropiată, întrepătrunsă şi îngemănată aşa cu Hristos, nu putem să-I fim folositori Lui în afară. Mai întâi El spune: „Pune-Mă ca o pecete pe inima ta”! Adică: „În viaţa ta lăuntrică, Eu să ajung cea mai mare trebuinţă şi cea mai adâncă necesitate. Nimic să nu poţi face până când, mai întâi, nu-ţi umpli tu inima cu Mine. Până când pe toată simţirea ta, pe toate dorinţele tale, pe tot ceea ce exprimă inima ta şi adânceşte inima ta Eu nu voi fi strălucita pecete care să arate frumuseţea, curăţia, sfinţenia şi tot ceea ce este înalt şi vrednic înaintea lui Dumnezeu”. Până când noi n-am ajuns să-L avem pe Hristos ca o pecete strălucită pe inima noastră, adică un chip strălucitor peste viaţa noastră lăuntrică (viaţa noastră de rugăciune, viaţa noastră de meditaţie, viaţa noastră de părtăşie lăuntrică şi de împărtăşire cu Hristos, pentru care El ne-a dat atâtea mijloace), până atunci noi nu putem fi vrednici să lucrăm în chip destoinic pentru El în afară. Numai după aceea El spune: „Pune-Mă apoi ca o pecete pe braţul Său”. Atunci pe toată activitatea noastră în afară şi pe toată lucrarea noastră în mijlocul oamenilor, Hristos ne va străluci ca o pecete frumoasă şi oamenii vor vedea peste faptele noastre chipul faptelor strălucite şi binecuvântate ale lui Hristos.
Nu putem altfel face parte din Trupul sfânt al lui Hristos. Nu putem face altfel bucurie lui Dumnezeu. Şi, după cum scrie la I Corinteni 3, când Sfântul Apostol aminteşte că noi suntem „împreună lucrători cu Dumnezeu, oameni din casa lui Dumnezeu” şi că pe temelia care a fost pusă şi care este Hristos să zidim material solid, material rezistent: aur, argint, pietre scumpe, care rezistă focului încercărilor, nu putem [face aceasta] fără o adâncă interiorizare, fără o adâncă trăire cu pecetea lui Hristos pe inima noastră. Adică zidindu-ne în fiecare dimineaţă şi făcându-ne în fiecare zi timp de părtăşie cu Domnul şi de împărtăşire şi trăire puternică în harul Său.
Din aceste două părţi se compune viaţa noastră duhovnicească. De împlinirea acestora depinde şi mântuirea noastră, şi reuşita în activitatea noastră în afară.
De ce suntem slabi? De ce n-avem putere şi n-avem curaj să-L mărturisim pe Domnul? De ce nu avem putere să postim o zi, să ţinem o zi de jertfă şi de rugăciune fără să ne certăm, fără să ne enervăm, fără să fim nemulţumiţi, fără să cârtim, cu o inimă plină de pace şi de linişte? De ce? Pentru că lipseşte din viaţa noastră pecetea pe inima noastră, care să fie Hristos. Lipseşte meditaţia asupra Cuvântului, lipseşte rugăciunea, lipseşte împărtăşirea cu El, chiar şi prin Sfintele Taine, care sunt Trupul şi Sângele Său. Pentru că El ne-a lăsat acestea ca o dovadă de părtăşie cu El şi ca un mijloc de întărire şi de sfinţire a vieţii noastre.
De ce nu avem putere să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? De ce n-avem putere să-l primim cu bucurie pe un cerşetor care ne vine? Şi de fiecare dată, chiar dacă nu ne exprimăm, ne simţim nemulţumiţi: „Iară vine… şi iar să-i dau…”. Şi găsim o mie de motive să cârtim şi să nu-i dăm. De ce n-avem putere să iubim pe fraţi? De ce n-avem putere să ne facem timp să mergem la adunare? De ce nu avem timp să cercetăm un bolnav? De ce nu avem timp să-l ajutăm pe un lipsit? De ce nouă nu ne ajung nici banii, nici timpul, nici puterea pentru nimic? Ci totul, numai pentru noi… Şi nu zic că nu trebuie. Dar aşa cum trebuiesc aceste lucruri, tot aşa nu trebuiesc lăsate nici celelalte. Şi împlinindu-le pe acestea, să nu le lăsăm neîmplinite nici pe celelalte, pentru că toate sunt poruncile lui Dumnezeu şi de împlinirea celorlalte este condiţionată reuşita noastră în acestea.
Pentru că pe inima noastră lipseşte ca o pecete Hristos. Dar când vine această pecete puternică, cât de strălucit se vede, pe urmă, şi pe braţul nostru! Mâna care dă, dă cu dragoste. Piciorul care aleargă, aleargă cu binecuvântare. Gura care vesteşte, vesteşte cu încredinţare că acesta este adevărul.
N-avem nevoie în lumea aceasta, mai ales în aceste zile, mai mult de nimic, decât de aceste două lucruri: pecetea lui Hristos pe inima noastră, adică o trăire lăuntrică şi puternică în Hristos; şi pecetea lui Hristos pe braţul nostru, pe faptele noastre, pe trăirea noastră în afară, în mijlocul celorlalţi oameni. Pentru că trăim vremuri destul de grele. Singuri ştim în ce primejdii suntem: înconjuraţi din toate părţile de tot felul de vrăjmaşi. Puterea lui Dumnezeu i-a oprit la frontierele noastre. Puterea lui Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile, a păzit nopţile noastre – acestea, mai ales, săptămânile acestea! –, nopţile acestea liniştite şi zilele în pace. Puterea lui Dumnezeu a ferit năvălirea acestor oameni fără nimic omenesc şi ne-a păzit în pace şi în linişte, pentru că au fost ridicate rugăciuni fierbinţi, ca Dumnezeu să păzească hotarele noastre şi să-i binecuvânteze pe cei care le păzesc, ca, la adăpostul lor, noi să ne putem bucura de linişte şi să ne putem culca în pace seara, şi să ne putem scula în pace dimineaţa. Să ne putem face munca noastră liniştiţi. Acesta este cel mai mare har de la Dumnezeu, în aceste vremuri în care ţările se prăbuşesc într-o noapte sau [când] cutremure, cu nimicirea a mii de oameni, pot să vină într-o clipă.
În mijlocul atâtor primejdii, Dumnezeu ne-a păzit şi ne-a ferit. Şi ne va păzi, şi ne va feri. Dar şi nouă ni se cere să Îl punem pe Hristos ca o pecete pe viaţa noastră lăuntrică şi să Îl punem pe El ca o pecete pe viaţa noastră în afară. Pe trăirea noastră lăuntrică, sufletească, şi pe umblarea noastră în afară. În mijlocul nostru, unitate de gândire şi de simţire, de vorbire şi de umblare. Şi în afară, cinste şi corectitudine faţă de toţi oamenii. În mijlocul poporului nostru să ne purtăm ca nişte fii ai lui, vrednici de încredere, vrednici de respect, vrednici de Dumnezeu, pentru că şi liniştea şi fericirea noastră depind de liniştea şi fericirea poporului nostru. Că dacă Dumnezeu ar îngădui, ca o pedeapsă, să treacă peste poporul nostru valul unui război sau al unei nenorociri de cutremur, nici copiii noştri, nici casele noastre nu ar putea fi scăpate. Dacă ne iubim pe noi şi-i iubim pe toţi cei pe care îi avem, trebuie să iubim poporul nostru şi să ne rugăm pentru pacea lui, pentru ocrotirea lui, pentru ferirea lui de primejdie. Să ne rugăm pentru conducătorii care ne îndrumă, cărora Dumnezeu să le dăruiască înţelepciune, să ştie în aceste vremuri cât de cumpătat şi cât de corect, şi cât de bine, şi cât de cu grijă să se poarte. Şi tuturor celor care apără, [să le dăruiască] putere şi ajutor. Şi în mijlocul datoriilor noastre, să ne silim ca partea noastră să ne-o împlinim cu toată cinstea, cu toată evlavia, ca unii care Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ştim că tot ce facem pentru Dumnezeu şi pentru oameni [trebuie] să fie făcut curat, să fie făcut cinstit, să fie făcut deplin, să fie făcut corect, să fie făcut evlavios şi vrednic.
Iar în mijlocul fraţilor noştri, să ne purtăm cu toată dragostea, cu toată răbdarea, cu toată înţelegerea. Că dacă în felul acesta ne vom purta, atunci noi vom dovedi şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu că avem un cuget curat şi avem o umblare vrednică de răsplata Lui şi de mântuire.
Acest lucru înseamnă tot ceea ce ne cere mai mult Dumnezeu. Acest lucru este ceea ce este mai necesar în aceste vremuri pentru noi. Să fim cu toţii uniţi! O inimă, un suflet şi un gând. Să ne rugăm stăruitor lui Dumnezeu şi să ne ferim cu toată groaza şi frica de orice păcat, de orice nedreptate, de orice lucru necinstit, de orice lucru nevrednic, de tot ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Că în felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta. Pentru că Dumnezeu ne mai păstrează un viitor fericit. Vine vremea unui mare har! Peste lumea întreagă, Dumnezeu va aduce, cât mai curând, o vreme de larga libertate şi pace. Tot ce pare acum nori ameninţători, Dumnezeu îi va spulbera. Într-o clipă au venit, într-o clipă vor fi spulberaţi. Şi toţi acei care urzesc nedreptate şi nelegiuire, şi apăsarea, şi pieirea altora vor fi înlăturaţi. Şi Dumnezeu va pune în locul lor oameni cu frică de Dumnezeu şi cu respect faţă de dreptate, şi cu respect faţă de oameni, cu simţ uman în ei. Pentru că este nevoie să se mai mărturisească o dată larg şi puternic Cuvântul acestei mântuiri sfinte. Şi numai după aceea va veni judecata tuturor oamenilor şi Domnul, Care va aduce plata dreaptă pentru orice.
În vederea acestei largi vremi de libertate şi de har, Domnul vrea acum ca noi, uniţi şi credincioşi faţă de El, să ne adâncim în trăirea cu Domnul şi să umblăm într-un chip vrednic de Numele Său, pentru ca şi Domnul să ne socotească vrednici în Ziua aceea să ne încredinţeze slujba Sa. Şi oamenii, văzând faptele noastre încă mai dinainte trăite frumos, în ziua când le vom mărturisi Cuvântul Său, să-l primească ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe baza faptelor frumoase şi a purtării noastre curate, dovedite de noi în mijlocul lor încă de acum.
Aşa să ne ajute pe toţi Domnul. Pentru ca pe urmă, în Ziua aceea, să putem vedea faţa Lui cu bucurie şi să auzim şi noi sfânta Lui chemare: „Vino, slugă bună! Bine, slugă bună! Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”. Şi Lucrarea în care Domnul ne-a chemat, în ziua răsplătirii, să se bucure de munca şi de lupta pe care am dus-o şi noi, la rândul nostru, în mijlocul ei. Că acuma este rândul nostru. Înainte a fost rândul altora. Ei s-au dus la răsplată, după suferinţa şi după încercările pe care le-au biruit. Ne vom duce şi noi. Foarte curând va veni vremea când Domnul ne va chema şi pe noi. Dar vor rămâne mai departe aceia care primesc şi au primit acum Cuvântul lui Dumnezeu, acei tineri pe care Domnul i-a pregătit de acuma, ca, în ziua când noi nu vom mai fi, ei să poarte mai departe steagul Lui. Ne rugăm Domnului pentru ei. El să-i crească credincioşi şi să-i facă cu atât mai binecuvântaţi şi cu atât mai rodnici şi biruitori de cum am fost noi, cu cât ei vor avea parte de şi mai mult har, de şi mai multe binefaceri, de şi mai multe binecuvântări revărsate peste ei, prin toţi cei care au luptat până la ei, pentru ca ei să fie înzestraţi şi mai mult de harul lui Dumnezeu. Vor avea într-adevăr necazuri şi mai mari. Vor veni peste copiii noştri încercări şi mai mari. Dar şi harul pe care îl vor primi va fi mai mare şi va fi mai biruitor decât încercările. Căci Domnul Care ne-a întărit pe noi şi pe părinţii, şi pe moşii şi strămoşii noştri şi ne-a păstrat statornici în credinţa aceasta îi va întări şi mai mult pe ei, cu cât vor avea de înfruntat lupte şi necazuri mai mari. Şi până la urmă, Hristos va fi biruitor! Pentru că acesta este Cuvântul Său şi aceasta este făgăduinţa Sa. El va împărăţi şi îi va supune sub picioarele Lui pe toţi vrăjmaşii. Şi El Însuşi, sub tălpile noastre însângerate, va zdrobi pe vrăjmaşul Său, aşa cum este scris în Epistola către Romani, în capitolul 16, versetul 20: „Dumnezeu va zdrobi curând sub picioarele voastre pe satana”. Şi aceasta va fi slava Lui şi bucuria noastră. Pentru aceasta să luptăm, să ne rugăm şi să ne jertfim. Căci lupta este trecătoare şi suferinţa este trecătoare, şi munca este trecătoare. Dar cununa şi răsplata sunt veşnice.
Domnul să ne facă tuturor parte de ea, la capătul unei vieţi trăite frumos, spre slava Lui şi spre împlinirea datoriei mântuirii noastre! Amin.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 5
