…prima formă a unor îndrumări pe care, mai târziu, Părintele Iosif le-a prescurtat şi precizat mai bine în cartea «Ce este Oastea Domnului?»... Dar duhul lor a rămas acelaşi.
Iată-le:
În «Lumina Satelor» nr. 45, din 31 oct. 1926, se scrie:
„Un mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului…
Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oaste.
În deosebire de acestea, noi punem tot apăsul pe adâncirea vieţii duhovniceşti, pe adâncirea în Evanghelie, pe întărirea şi creşterea neîncetată în harul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile «sunt sarcini grele de purtat» (Luca 11, 46); sunt numai «spălarea pe dinafară a blidelor» (Luca 11, 39); sunt «litera care omoară» pentru că lipseşte din ea «Duhul care face viu» şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot spune: «Fă ceea şi fă ceea şi nu face ceea şi ceea»… Cei mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere avem lipsă.
Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie însoţite şi de Duhul care să le dea putere… În cartea despre Oastea Domnului, ce se află sub tipar, scrie despre aceste lucruri, dar le redăm şi aici mai pe scurt ca cerinţe şi reguli ce se cer de la toţi cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea Domnului.
1. Cel dintâi paragraf, cea dintâi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată… Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea…
O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare, ce l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare ce trebuie să dea şi celor care intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări.
Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim, spunându-i că trebuie «să se nască din nou» (Ioan 3, 4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească, o poţi face numai cu dar de sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchează cu ea mereu la picioarele Crucii, pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.
Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi, pentru cei care trec cu bine printr-însa.
2. A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul ce i se cere mai întâi este: ascultare şi supunere necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultarea şi supunerea întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai-marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui, ci Domnul…
Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona – a zis Mântuitorul… (Luca 16, 13). Cel care intră în Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului – altfel, intrarea lui în Oaste n-ajunge nimic. Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă vrea să placă Celui ce l-a scris la Oaste (II Tim. 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ascultare până la moarte de cruce… (cf. Fil. 2, 8). Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.
3. A treia cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel care intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.
Aceste lucruri se cer – în înţeles sufletesc – şi de la cei care intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi «creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu».
Va face în fiecare zi «exerciţiul» rugăciunii.
Va cerceta Biserica, folosind Sfintele Taine pe care le administrează.
Va citi zilnic Biblia… fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să înveţe tainele ei, citind-o regulat şi cu credinţă.
…Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase etc).
Mai sunt şi alte cerinţe… pe care le vom aminti mai pe larg în cartea «Ce este Oastea Domnului», ce va apare în curând. Vom mai aminti aici, numai pe scurt, că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului-diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu, să lupte şi pentru atragerea altora în fronturile mântuirii sufleteşti.
«…Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice Sf. Ioan Gură de Aur – se duc îndată unde-i cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim şi noi, care suntem ostaşi ai lui Hristos, de a face front în faţa păcatului».
Omilia V, Evrei
După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. «Ca un ostaş viteaz, trebuie să fii întruna înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăjmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăjmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe prada de la el, câştigând biruinţa…» – precum spune acel mare sfânt părinte, Ioan Gură de Aur.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a «dospit» viaţa lui cu «aluatul cel nou» al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât, văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune, să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului…
În numărul viitor vom arăta ceea ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului“.
În «Lumina Satelor» nr. 46, din 7 nov. 1926 – scria mai departe, sub acelaşi titlu, următoarele:
„…În numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce trebuie să nu facă un ostaş al lui Hristos.
Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţie?
Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele 7 păcate grele, de moarte, care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia – între care sunt şi beţia, hoţia, iubirea de arginţi – mânia, zgârcenia şi lenea.
Lupta noastră s-a îndreptat de la început, mai ales, contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales, aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru că, cu aceste două patimi, câştigă Satana cele mai multe suflete.
Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:
Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată şi cu totul de orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băutură îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine… Încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a băut – dar din beţie câţi mor zilnic!…)
…Oastea Domnului opreşte de la orice fel de băuturi alcoolice, mai ales, pe cei care au fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru beţiv, cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie… Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de băutură, pe vecii vecilor.
…Opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi… pentru că aceştia trebuie să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrânării poftelor. Iar băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. «Nu beţi vin întru carele este desfrânare» – spune Apostolul Pavel (Efes. 5, 18).
…Un bun ostaş al Domnului nici nu va intra prin crâşme… pentru că acolo sunt ispitele cele mai mari şi căderile cele mai pierzătoare…
Acestea ar fi, pe scurt, regulile cu băutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor – şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita Satanei?
Băgaţi de seama că ceea ce pare că am lăsat poate fi o uşă deschisă pentru Satana… poate fi mărul din grădina Edenului.
Satana-i viclean mare! Dacă are o uşiţă deschisă, apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi ca să intre prin ea…
Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine să închideţi uşa de tot.
Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare… Nici un pahar, nici o picătură… Închei, spunând încă o dată: un ostaş al Domnului se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.
În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti pe care le pune Oastea Domnului“.
În «Lumina Satelor» nr. 48, din 14 nov. 1926, scrie:
„Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei care vor să fie ostaşii lui Hristos.
Un ostaş al Domnului nu se duce la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că, aşa cum se fac acestea în ziua de azi… sunt cu totul atrase în slujba diavolului… Şi sunt destule alte societăţi (în afara Oastei) ce se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor… Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sunt [pentru] a ne întâlni mereu în Domnul… Noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul Sf. Apostol Pavel care zice: «…nu beţi vin întru care este desfrânare, ci vă umpleţi de Duhul Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti» (Efes. 5. 18-19).
Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte băutura şi jocul… Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună… până ţine partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.
…Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care stăpâneşte «duhul acestei lumi»… căci «oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăjmaş cu Dumnezeu» (Iacov 4, 4).
Peste tot, în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea regulă:
De câte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: «Oare merge şi Domnul Iisus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâşmă? Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Iisus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni şi murdării? Ba! Atunci nu stau nici eu!» Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul Hristos…
…Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte… Aici voi spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros şi mai grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că «toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor şi hulele, oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judeţului veşnic» (Marcu 3, 28). Despre Satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu şi el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el ca Satana: un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor lui înjurături, îşi ridică pumnii şi privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi Satana, un vrăjmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Cei care suduie nu numai că în Oastea Domnului n-au ce căuta – ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile celorlalţi creştini.
Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?
Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios… Gândească-se fiecare fumător şi se întrebe: Oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătoreşte, împreună cu noi, Domnul când noi întruna pufăim şi scuipăm?
Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească, punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa până seara…
Lucrul acesta e nebun şi necurat. Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii, ci suntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac?…
…Câţi «creştini» sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească – dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este oare acesta un lucru nebun şi necurat?“
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I
