Oare e bine să te predai Domnului? Oare e necesar să faci şi legământ? Oare ce trebuie să faci? Ştiu că vin şi întrebări din acestea în inimile noastre, ale multora. Nu trece nimeni prin viaţă să nu i se nască tot felul de întrebări. Vă mărturisesc şi eu ceva. Aveam treisprezece ani când mila Domnului s-a îndurat şi de mine, şi de familia noastră. Mama era de curând în Adunare şi, prin mama, am ajuns să-L cunosc şi eu pe Dumnezeu şi să mă bucur în Lucrarea Oastei de atâtea suflete scumpe şi dragi. Au trecut de atunci cincizeci şi unu de ani şi mă gândesc cât de repede au trecut! Câte încercări au venit, câte bucurii au fost, câte lucruri minunate am ascultat, câte fiinţe scumpe am cunoscut… Cât de fericiţi sunt înaintaşii noştri de roadele bogate!…
Aşa cum toţi îşi pun întrebările lor, mi-am pus şi eu întrebarea: Oare ce va fi? Voi putea să-mi ţin legământul? Şi aceste întrebări mi le-am pus, pentru că auzisem că nu te poţi juca cu Hristos, cu Dumnezeu nu poţi să te joci, nu poţi fi oricum! Aşa că, de la treisprezece la şaisprezece ani, am mers în Adunările cele mici din zona noastră, care erau aşa de dulci, aşa de scumpe… Însă aveam şi eu un păcat care mă chinuia, aşa copil cum eram. Umblam cu vitele la islaz şi am învăţat multe înjurături, şi înjuram şi eu vacile, şi înjuram şi eu aşa de urât, deşi eram copil. De multe ori, mă îngrozeam, şi îmi dădeam cu palma peste gură, dar, peste o zi-două, iar scăpam înjurătura. Vreau să spun că abia atunci când noi ne punem în faţa lui Dumnezeu, cu hotărâre şi cu toată promisiunea inimii sincere, numai atunci vine o putere. N-am mai putut niciodată înjura de la şaisprezece ani până acum, la şaizeci şi trei. Mi-a dat Dumnezeu putere. Şi multe, multe slăbiciuni şi păcate, să ştiţi, că ne chinuie până se întâmplă un fenomen duhovnicesc, o Taină, şi atunci se schimbă ceva în noi. Când Dumnezeu Îşi trimite Duhul Lui peste noi, în mintea, în gândul nostru, chiar dacă suntem tineri, chiar dacă suntem copii, Dumnezeu ne cunoaşte fiecare părticică din noi.
Sunteţi atâţia tineri în Lucrarea Oastei… Ştie Dumnezeu ce va mai veni în lumea asta sau peste familiile frăţiilor voastre. Am întrebat un frate odată, la telefon: „Frate, ai cartea cutare?” „Da.”, mi-a răspuns el. Eram în Italia atunci şi îmi garanta că o are. Dar zic: „De unde ai luat-o aşa repede, că este abia apărută?” „Frate, o am pe telefon!” O fi bine şi pe telefon, dar nu uitaţi: strângeţi-vă cartea în formatul ei tipărit! Luaţi-vă merinde! Nu ştim ce ne aşteaptă! Se aud zvonuri, din stânga şi din dreapta, de o altă nenorocire. Se pare că a venit boala înainte, dar poate veni şi războiul, pot veni alte nenorociri. Nu va mai fi posibilitate nici de telefon, nici de curent, nici de alte facilităţi cu care noi ne-am obişnuit. Căutaţi să vă procuraţi hrană duhovnicească. Nu ştim pe unde va trebui să zăcem… Nu cunoaştem acum, nu ne putem imagina prin ce stări va trebui să trecem.
Domnul să dea putere inimilor care tânjiţi de atâta vreme să deveniţi copii adevăraţi ai Domnului, care tânjiţi şi voi să vă simţiţi fericiţi şi binecuvântaţi, să vă simţiţi împliniţi, realizaţi în Lucrarea aceasta, în felul duhovnicesc.
Domnul meu merge la Ierusalim, merge la Cruce, merge să moară pentru mine, şi eu să rămân aşa nepăsător?! Eu să rămân tot un suflet mort?! Şi mâine iar să mă doboare ispita şi păcatul? Nu vreau!
Am citit în cartea Părintelui Iosif, «Tâlcuiri la Evanghelie», şi zice că era o soră care trăia foarte rău cu soţul ei, aşa cum se întâmplă de obicei. Şi ajunsese aşa de istovită, aşa de epuizată, încât odată, întâlnind un frate mai în vârstă, îi zice: „Frate, nu mai ştiu ce să mă fac… Nu mai pot! Am ajuns la capătul puterilor! Soţul meu îmi mănâncă viaţa, îmi stoarce toată vlaga cu băutura lui, cu patimile lui… Şi fratele, ascultând cu atenţie, zice: «Ştii ce, soră? Hai să mergem în faţa Crucii Mântuitorului, îngenunchem acolo şi o să ne rugăm, şi o să te rogi Domnului şi frăţia ta şi să-I spui: Doamne, eu nu mai pot să duc crucea asta, nu o mai suport!»” Aceste două trei cuvinte, câte au fost, au lucrat la inima surorii. Şi zice: „Frate, eu să mă duc în faţa Crucii şi să mă plâng Domnului să-mi ia crucea mea?! Eu nu pot face asta!” Vedeţi, de multe ori ni se pare că este crucea noastră cea mai grea, de multe ori ni se pare că viaţa noastră este cea mai apăsătoare, că durerea noastră şi boala noastră sunt cele mai grele. Dar Domnul nu era vinovat şi Crucea Lui era cea mai grea, pentru că a dus-o pentru noi toţi.
Să ne ajute Domnul să ne schimbăm inima, să ne predăm Domnului cu toată viaţa noastră, cu toată casa noastră. Chiar acum! Nu mâine… Mâine poate fi prea târziu… Amin.
Petrică POCITAR
