Aşteptările dragostei sunt întotdeauna dezminţite în lume. Biblia este plină de „iluzii“ ale lui Dumnezeu care s-au sfârşit în amare decepţii. Odată, El trăgea nădejde că va afla struguri buni la casa lui Israel, dar aceasta I-a dat struguri sălbatici, şi Se întreba: „Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu Mă aşteptam să facă struguri buni?“
Ecoul Nopţii Naşterii încă ne mai vibrează în auz. Îngerul a spus păstorilor din Betleem: „Vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul“ (Lc 2, 10). Aşa credea îngerul, după inima lui bună, dar vestea aceasta, dimpotrivă, a stârnit tulburarea împăratului Irod şi, până la urmă, tot poporul a rămas nepăsător faţă de Pruncul dumnezeiesc.
S-ar părea că dragostea se înşală, dar, până la urmă, ea are dreptate chiar şi în iluziile ei. Înşelaţi rămân cei care vor să stingă flacăra ei. Poporul Israel ne este pildă grozavă în privinţa aceasta.
Când Sfântul Petru s-a pus chezaş pentru toţi Apostolii în faţa Mântuitorului, atunci când zice: „Noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu“ (In 6, 69), Domnul Iisus Hristos îl învaţă minte să nu mai garanteze pentru toţi Apostolii, zicând: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac“. Avea în vedere pe Iuda, cel care apărea faţă de ceilalţi Apostoli cu un obraz curat şi vrednic de încredere, dar care de fapt avea două feţe. Mai cu seamă la Cina cea de Taină obrazul lui Iuda nu trăda nimic deosebit. El avea puterea de a-şi arăta un obraz după împrejurări. Acum avea un obraz evlavios. Mai ales când mâncau doi dintr-un castron – Domnul şi Iuda. Se spune că, neavând suficiente vase pentru mâncare, se alăturau câte doi la un vas. Domnul întingea împreună cu Iuda în acelaşi blid. Dar ce faţă va fi avut oare Iuda atunci când Îl săruta pe Hristos spre vânzare?
Un obraz după împrejurări! Obrazul pervertit al pământeanului foarte greu poate rămâne statornic unei idei. Când te încrezi într-o faţă a lui, deziluzia te pândeşte la uşă. Faţa cealaltă îţi dezminte aşteptările. Aştepţi să vezi răsărind fructele bucuriei în inimile ascultătorilor şi, când colo, eşti nevoit să-ţi restrângi încrederea în visele dragostei tale.
La două categorii de oameni ai Bisericii îmi îndrept acum gândul. Desigur, în legătură cu Oastea Domnului, care găzduieşte acest articol. O categorie este din sânul Oastei, o alta, din afara ei. De la fiecare te aştepţi la struguri buni şi, când colo, îţi amărăşti pântecele cu dezgust. Pe fiecare crezi că-i bucuri cu vestea ta cea bună şi, când colo, afli că se ridică să te răstignească. Cu fiecare te împărtăşeşti din acelaşi potir şi, când colo, te trezeşti că umblă să te desfiinţeze.
Prima categorie este a sărmanilor noştri fraţi atinşi de filoxera sectară. Ei au mereu câte un obraz după împrejurări. Sunt în biserică, au în faţa lor feţe bisericeşti, prezintă şi ei o faţă ortodoxă. Vrei o mărturisire de credinţă adevărată, aceştia ţi-o pot face cu uşurinţă. În alte societăţi însă au alt obraz, alte păreri. Sunt părerile inimii lor la care nu renunţă, pentru că cei mai mulţi în acestea s-au născut.
Când socoteşti că întreaga frăţietate se repliază încetul cu încetul pe albia Oastei, a aceleia de la început, nu în aceea din perioada confuziilor şi a jertfelor, te trezeşti că fratele cu obrazul schimbător îşi arată arama înnegrită de vreme, tocmai când este pus pe neobservate la examenul credinţei, ca să şi-o mărturisească în întuneric, în cercuri restrânse. La cei mai mulţi dintre aceştia încrederea pe care ai investit-o în ei suferă cele mai cutremurătoare deziluzii. Mai bine ar fi fost să nu-i fi întâlnit.
A doua categorie este a noastră, a clerului bisericesc. Un obraz după împrejurări, şi aici. Nu la toţi, dar cazurile observate pun semnul întrebării peste sinceritatea multora. Cele mai multe adunări ale Oastei se ţin în biserici. La majoritatea participă preoţi şi chiar ierarhi. Te uimesc aprecierile celor mai mulţi cu privire la rosturile Oastei Domnului în Biserica noastră, acum, după lungul şirag de ani în care trebuia altfel să vorbească despre această „sectă“ periculoasă pentru Biserică şi Neam. Eu am însă experienţa şi a unor alte afirmaţii în altă împrejurare, adică în lipsa fraţilor ostaşi. Din aceeaşi gură din care au ieşit frumoasele aprecieri într-o situaţie, în alta au ieşit defăimări jignitoare şi propuneri de anihilare şi asimilare a ostaşilor în masa amorfă din care au ieşit. Boala este aceeaşi: un obraz după împrejurări.
Pe omul nesincer îl cunoşti din priviri. La el este o discordanţă între ceea ce pare că este şi ceea ce este în realitate; aceasta se manifestă prin oglinda sufletului, care sunt ochii. Ne doare existenţa acestui fel de oameni atât în tagma ostaşilor cât şi în celelalte societăţi. Cu toate acestea, Biserica nu-şi pierde din măreţia ei, ale cărei temelii durează de două mii de ani şi nici Oastea Domnului, ca Asociaţie religioasă în sânul ei, nu-şi întinează rosturile pentru care a pornit la lucru.
Doamne, fereşte-ne de mai rău!
Preot Petru RONCEA

