Înainte de a deveni strălucitul Rege al Israelului, proorocul David era un simplu păstor, care nu bănuia că smeritele-i cântece în mijlocul turmei, sunt preludiul ,,Psalmilor” de pocăință, prin cari el avea să rămână cel mai cântat şi mai mare poet liric al omenirii. Tot astfel şi-a început viata si Traian Dorz, văcarul unui umil sat din Bihor.
Până în clipa când o bătrânică miloasă şi cucernică i-a dăruit cărticica cu cântările religioase ale părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului” din Sibiu, nimeni n-ar fi bănuit în singuratecul și tăcutul văcar, un suflet simțitor la locurile înalte, sau scânteeri de mare talent. Prin stihurile şi chemările religioase către Iisus, Traian Dorz a cunoscut nu numai lumina, ci mai ales iubirea divină a Mântuitorului, aşa cum avea să mărturisească mai târziu, în evocarea tristei lui copilării de orfan:
<< Eu n-am avut nici mamă
Streinii m-au crescut
Eu n-am avut nici tată
Născutu-m-am orfan
Că nu-mi fu mie dată
Să ştiu şi eu vreodată
Ce-i dragostea de tată!
De tată…
Sunt orfan! >>
În golul și înstrăinarea ce-i apăsa tot mai mult viața-i fără rost, el a găsit prin pacea lui Iisus, mângâere şi fericirea supremă:
Ce dulce-i pacea Ta Iisuse
Ce-o dai la cei ce Te-au primit
Cu câtă mângâere umpli
Truditul suflet chinuit.
Sufletul amărât al bietului văcar, renăscut prin iubirea lui Hristos, a înțeles să împărtășească tuturor marea lui fericire. Nu-i mai păsa de îmbrăcămintea lui cârpită din ceea ce alții svârliseră. Din zori şi până-n târziul nopților, în care nu înceta de a preamări pe Domnul prin cântări de slavă. I se părea că însuşi Mântuitorul scoboară şi-l învestmântă în straiele luminii cereşti. N-avea harfă ca David, dar când îşi punea sufletul în flueru-i ciobănesc, avea uneori părerea că până și blândele vite încetau cu păscutul şi ascultau gânditoare la viersu-i doinit.
Cu câtă iubire frenetică ar fi dorit să facă parte tuturor din marea iubire și bunătate a lui Iisus, cum I se tânguie el, cu durere:
<< Tu dorind să mângâi lumea
Oropsiților de soartă
Bați în fiece fereastră
Şi aştepţi la orice poartă!
Dar aproape nici o casă
Nici o inimă creştină
Nu te- așteaptă azi, Iisuse,
Cu cântări şi cu lumină! >>
Copiii şi bătrânii satului au prins tânguirile văcarului credincios, iar de la ei fetele şi femeile, asemuindu-le cu rugile sfinte, le-au dus mai departe.
Culegători pricepuți au început să le tipărească în ,,cărți” mici, formând un ciclu al Golgotei. Una din cărțile tipărite înainte de război, la ,,Tipografia diecezană” din Oradea, poartă titlul simbolic de ,,Doina Golgotei”.
Cu timpul ele s-au întins peste întregul Ardeal și trecând Carpații, au devenit minunate imnuri de slavă şi de pocăință, cântate cu evlavie de ,,Oastea Domnului”. Ascultându-le accentele profunde de simțire și credință, simți în ele adevărații ,,psalmi” ai poporului român.
G. LUNGULESCU
Articol din nr. 203 al ziarului Universul, 1943
