Deunăzi, o sărmană fată dintr-un sat de lângă noi a mers într-alt sat, vecin, la o aşa-numită discotecă. Familia ei se află într-o sărăcie lucie. Sărmanii ei părinţi nici nu bănuiau că fata lor a plecat tocmai la «porţile Sodomei». Aici, noaptea târziu, înfierbântaţi de alcool şi de porniri senzuale, câţiva tineri au târât-o cu forţa într-un hău de prăpastie şi acolo au despărţit-o de feciorie. Ca să scape de închisoare, fiecare tânăr trebuie acum să plătească fetei tributul plăcerii lor vinovate, o sumă enormă pentru ei, şi destul de «mulţumitoare» pentru familia celei desfrânate.
Cazul este real. Dar satele şi oraşele româneşti sunt pline de astfel de vizuini ale Satanei. Pe vremuri, când Oastea Domnului se desfăşura în parohii cu binecuvântarea Bisericii care-o susţinea cu multă căldură – e vorba de perioada anilor 1924- 1934 – erau dese închiderile de cârciumi şi aceste convertiri de sens constituiau serioase înfrângeri ale diavolului. O dată cu aceasta se năştea şi o «tinerime nouă», cum era termenul folosit pe atunci. Era vorba despre tinerii Oastei Domnului care reuşeau să atragă şi alţi tineri de seama lor în curentul acestei primăveri duhovniceşti din Biserica românească. Datorită lor, bătrânii de astăzi nu-şi amintesc să fi fost aşa depravare sufletească în generaţia tânără de atunci, cum o văd în cea de azi.
Fiind acum în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, cazul amintit ne duce la exemplul acelui tată care şi-a pus în gând să-şi trimită fetele, cele trei pe care le avea, la desfrânare, pentru a-şi face bani să trăiască. Întocmai cum o trimis-o şi sărmana familie pe fata ei, desigur necrezând că la pierzare o împinge. Oricum, acum pare că vor ieşi din lipsuri cu banii „câştigaţi“ de ea. Tradiţia păstrează fapta de mare cinste a Sfântului Nicolae cel care a aruncat, noaptea, o pungă cu galbeni în casa omului sărac. Şi aceasta a făcut-o omul lui Dumnezeu în trei rânduri, până când fericitul tată şi-a măritat fetele în stare de feciorie şi şi-a păstrat sufletul nevinovat de păcate grele.
Acţiunea pe care Oastea Domnului a făcut-o în Neamul nostru, mai ales în perioada ei de maximă însoţire şi ajutorare din partea Bisericii, n-a fost altceva decât pungi de galbeni aruncate în casele creştinilor ce erau la marginea pieirii lor sufleteşti. Şi în privinţa tineretului este o realitate faptul că cei care s-au menţinut fideli rosturilor Oastei în Biserică s-au aflat şi se mai află în stare de feciorie în faţa Sfântului Altar la Taina Cununiei. Dar nu-i suficient cât reuşeşte Oastea Domnului să stăvilească torentul păcatului în ţara de la gurile Dunării. Mai ales că azi Oastea Domnului nici nu mai este înconjurată cu atâta căldură ca la începuturi – şi se vede asta la tot pasul – şi, prin urmare, nu constituie în faţa oamenilor un glas pe care ei să fie îndemnaţi să-l asculte. Dar ea rămâne o mărturie ortodoxă prin membrii ei şi un aluat viu pentru noi, preoţii, care nu trebuie să rămânem nepăsători în faţa prăbuşirii tineretului în braţele păcatelor.
Cineva trebuie să se constituie astăzi în lucrarea Sfântului Ierarh Nicolae spre a salva fecioria tineretului românesc. Discotecile, balurile, casele de dezmăţ, restaurantele cu programe deşănţate înghit cu nesaţ vlaga ţării. Nopţile de sâmbătă spre duminică, mai ales, deşi sunt sacralizate prin slujba Vecerniei, acolo unde se mai săvârşeşte, sunt profanate în chip bestial de vacarmul gurilor de iad care absorb fecioria tinerei generaţii sub ochii nepăsători ai noştri, ai preoţilor, de multe ori.
Unde ne sunt fecioarele? Unde sunt feciorii noştri? Eram într-o sâmbătă noaptea, mult după ora doisprezece, şi-i priveam pe geam, când treceau pe lângă biserică. Veneau de la iadul satului. Erau ca scoşi din munci: vocabular drăcesc, gesturi animalice, strigăte demonice. Totul era de plâns, nici urmă de feciorie. După ce au trecut, a rămas întunericul şi lipsa de somn a mea că n-am făcut ceva de ajuns pentru ei.
Fraţii mei preoţi! Să ne stabilim o noapte a nesomnului şi a judecăţii! Şi să strigăm a doua zi, o dată în toată ţara, cu un glas împotriva păcatului desfrânării! Să-l urnim cu toţii şi să-l rostogolim în mare, ca să salvăm fecioria pruncilor noştri! Să aruncăm în casele nenorociţilor noştri creştini aurul Evangheliei. Şi, smerindu-ne, să ne folosim pentru aceasta cu multă încredere de ostaşii Domnului, că ei ştiu arunca mreaja uneori destul de bine.
Doamne, dă-ne curaj! Amin
Preot Petru RONCEA
