Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Unitatea credinţei şi unirea în Hristos

Unitatea credinţei şi unirea în Hristos

Unitatea credinţei şi unirea în Hristos

„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 11-13).

Aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să reflectăm mai adânc la ce reprezintă unitatea credinţei şi unirea în Hristos pentru credincioşii creştini şi pentru Biserica Ortodoxă.

În Proloagele de la Ohrida (Sf. Nicolae Velimirovici) se afirmă că unitatea credinţei în Hristos şi adevărata cunoaştere a Lui produc unirea în Hristos a tuturor creştinilor, a tuturor celor care au „un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4, 5-6). Această unire este o legătură mai puternică decât legătura de sânge, decât unitatea de limbă şi decât oricare alte legături ale împrejurărilor exterioare. Astfel, orice om credincios este mădular al Bisericii, care este trupul mistic al lui Hristos. Mădularele trupului pot fi mai mult sau mai puţin sănătoase, după starea de sfinţenie la care au ajuns. Aşadar, un aspect important al iconomiei mântuirii îl reprezintă unirea tainică a lui Hristos cu fiecare suflet care doreşte să-L primească.

Mădular al Bisericii devine orice fiinţă umană care primeşte botezul lui Hristos. Încă de la botez, scrie Sfântul Marcu Ascetul, Hristos Se sălăşluieşte în inima celui botezat ca într-un tron. El este prezent permanent în inima celui intrat în rândul creştinilor, făcându-Se vădit în viaţa acestuia numai după naşterea din nou. Un mădular viu şi sănătos al Bisericii simte unitatea credinţei cu apostolii, cu mucenicii şi cu toţi sfinţii din toate veacurile, simte că ei sunt pururea vii şi că ei toţi sunt, în acelaşi timp, plini de una şi aceeaşi putere divino-umană, una şi aceeaşi viaţă divino-umană, unul şi acelaşi adevăr divino-uman.

Mitropolitul Ierótheos Vlachos scoate în evidenţă faptul că unitatea în credinţă a fost dăruită în ziua Cincizecimii, conform Condacului praznicului: „Când cel Preaînalt, coborându-Se, a amestecat limbile, a despărţit neamurile; când a împărţit limbile cele de foc, la o unire i-a chemat pe toţi”. Acesta este lucrul Sfântului Duh, Care lucrează în Biserică. Astfel, unitatea în Biserică este experienţa Cincizecimii, fiind săvârşită în Duh şi Adevăr.

În acest sens, Biserica, prin dumnezeiasca Liturghie, îi îndeamnă pe credincioşi la unitate, prin cuvintele: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Deci, unitatea în Biserică nu este abstractă şi necondiţionată, ci are legătură cu credinţa şi este legată evident de „împărtăşirea Sfântului Duh”.

Mai presus de orice, unitatea Bisericii este definită în rugăciunea Mântuitorului nostru către Tatăl Său ceresc: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul… Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 17-23). Este de remarcat că, în rugăciunea Sa, Mântuitorul Se roagă pentru toţi oamenii care vor crede în El şi care vor locui Pământul până la sfârşitul veacurilor.

Sf. Nectarie de Eghina defineşte unitatea Bisericii ca fiind sfânta legătură tainică a celor ce cred în Hristos, prin mărturisirea comună a credinţei, a nădejdii, a dragostei pentru Iisus Hristos şi prin închinarea comună către El. Aceştia sunt membrele, vlăstarele vii ale Bisericii.

După încreştinare, toţi cei botezaţi devin vlăstare ale Bisericii, dar, pe parcursul vieţii, păcatul sau încredinţările străine pot produce îmbolnăvirea sau moartea lor, moarte care înseamnă ieşirea din unitatea credinţei, din trupul Bisericii. Sfinţii Apostoli şi mulţimea de slujitori ai lui Dumnezeu care au urmat de-a lungul veacurilor au luptat plini de credinţă şi nădejde, sub îndrumarea Duhului Sfânt, pentru însănătoşirea tuturor vlăstarelor bolnave şi chiar readucerea la viaţă a celor moarte în păcat.

Părintele Iosif Trifa şi toţi înaintaşii noştri care l-au urmat la Oastea Domnului şi-au dat toată energia pentru aceasta, propovăduind continuu trezirea la viaţă prin naşterea din nou la picioarele Crucii lui Iisus Hristos cel Răstignit. În felul acesta, mulţi păcătoşi au devenit vlăstare pline de viaţă ale Bisericii, ale Trupului lui Hristos. Aşa a fost şi aşa va fi mai departe dacă între ostaşii Domnului va fi o deplină unitate a credinţei în Hristos, manifestată prin unitatea în duhul iubirii. Fratele Traian Dorz, într-o meditaţie din volumul Hristos – Puterea Apostoliei, vorbeşte despre unitatea frăţească în iubire: „Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia dintre noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez” (med. la Duminica a 25- a după Rusalii, de la Ef 4, 5).

Să încheiem aceste gânduri cu o folositoare rugăciune: „Doamne Iisuse, ajută-ne să putem creşte în toate privinţele, ca să nu mai fim nişte copii slabi, purtaţi încoace şi încolo de vânturile ispitelor. Ajută-ne, Doamne, să putem creşte mereu, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi la bogăţia cunoştinţei Tale. Iar când cădem, fie-Ţi milă, Iisuse Bunule, şi – ca pe nişte copii ai Tăi – ridică-ne iar în braţele Tale. Întăreşte-ne mereu, să creştem în toate privinţele, până vom ajunge toţi la statura de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii Tale. Amin!” (Pr. Iosif Trifa – Să creştem în Domnul).

Gh. PINTILIE

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!