Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Poienile Izei – 28 septembrie 1980
Dumnezeu a pregătit omului un ajutor potrivit trebuinţelor lui, un ajutor binecuvântat, de care nu le-a lipsit şi vrea El să nu le lipsească pe nici unele dintre făpturile rânduite de El pe pământ.
Nunta este una dintre cele şapte Taine ale Bisericii noastre. Şi – cum noi dorim să fim credincioşi statornici şi trăitori cu adevărat ai sfintelor învăţături lăsate nouă de Dumnezeu prin înaintaşii noştri, părinţii noştri duhovniceşti şi părinţii noştri trupeşti, în Biserica noastră în care am fost născuţi de Duhul lui Dumnezeu şi de Cuvântul lui Dumnezeu –, aşa dorim să şi păstrăm până la sfârşit, cu toată conştiinţa răspunderii noastre şi cu toată conştiinţa dragostei noastre de Dumnezeu, aceste bune îndemnuri şi bune obiceiuri pe care ni le-au lăsat înaintaşii noştri.
Ce minunată este o nuntă cu adevărat potrivită Voii lui Dumnezeu! Dacă noi suntem creştini de la naşterea neamului nostru şi dacă noi ne lăudăm că suntem drept-credincioşi pe temelia apostolilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi, atunci noi nu putem dovedi aceasta decât dacă rămânem în toate privinţele credincioşi îndrumărilor care ne-au fost date de ei.
Dacă nunta este una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, este pentru că ea însăşi a fost binecuvântată de Dumnezeu de la început, încă din grădina Edenului, când Tatăl a făcut omului un ajutor pe măsura trebuinţelor lui şi a rânduit ca în căsnicie omul să aibă cele mai mari şi mai frumoase bucurii ale lui.
Nici o altă bucurie nu se poate asemăna cu bucuria însoţirii. Bucuria pe care o dă Dumnezeu atunci când cei doi au devenit, după sfântul Său Cuvânt, un singur trup.
Nu-s bucurii mai mari ca între aceste două suflete unite de Dumnezeu şi binecuvântate de El ca să alcătuiască o familie pe care n-a vrut s-o lase să rămână singură, ci i-a dăruit harul să continue viaţa pe pământ, întregind-o cu alte fiinţe scumpe care fiecare aduce o nouă şi minunată bucurie la bucuria însoţirii celor doi.
Ce fericit este orice om căruia Dumnezeu i-a dat o soţie binecuvântată; şi apoi ce fericită este căsătoria binecuvântată căreia Dumnezeu i-a dat urmaşi! Nu sunt alte bucurii asemenea acestora pentru un om pe pământ. Bucuriile căsniciei sunt unice. Dar, ca şi orice bucurii mari, şi bucuria aceasta este uneori pândită de primejdii.
De aceea, cei doi cărora Dumnezeu le-a încredinţat comoara aceasta au datoria să o păzească cu toată grija, amândoi. Acolo unde amândoi păzesc altarul căsniciei, pe acest altar va arde întotdeauna focul dragostei frumoase, curate, dulci, fierbinţi. Şi Dumnezeu o va binecuvânta cu noi bucurii şi cu noi daruri, care, adăugându-se unul după altul, vor face să crească iubirea celor doi binecuvântaţi de Dumnezeu.
Ce minunate au fost nunţile primilor creştini! Ei au făcut totdeauna ca aceste nunţi să fie binecuvântate de Dumnezeu prin curăţie, prin umblarea lor credincioasă, a fiecăruia în parte faţă de Dumnezeu şi apoi a fiecăruia faţă de celălalt soţ. În Biserica creştină, nunţile au fost întotdeauna binecuvântate pentru că, aşa cum s-a spus de la început aici, l-a nuntă a fost invitat cel dintâi Domnul Iisus, Maica Sa şi ucenicii Săi.
De la început, în credinţa noastră creştină, toate actele au fost sfinte, făcute în faţa lui Dumnezeu. De la începutul şi până la sfârşitul lor, toate se petreceau aşa. De aceea înaintaşii noştri au fost binecuvântaţi. De aceea poporul nostru a fost ocrotit de Dumnezeu şi binecuvântat prin toate încercările prin care a trecut istoria lui până astăzi.
Noi am ajuns să ne bucurăm acum de atât de multe binecuvântări de la Dumnezeu, înăuntrul unor graniţe libere, să ne putem bucura liniştiţi, mergând unii la alţii, pentru că munca noastră este păzită de puterea lui Dumnezeu, iar între noi există credinţa aceasta care ne leagă pe unii de alţii cu dragoste şi lacrimi, prin părtăşia aceasta sfântă în care noi suntem toţi în Unul şi una, fiindcă Acelaşi Dumnezeu în Care credem noi şi în Care au crezut părinţii noştri ne-a ocrotit şi ne ocroteşte mereu, dăruindu-ne binecuvântarea şi harul Său de fiecare dată.
Ce trist însă, că, în cea mai mare parte, nunţile noastre nu se mai petrec astăzi sub aceeaşi călăuzire a lui Dumnezeu… Nunţile creştinilor de astăzi, care în cea mai mare parte sunt creştini numai cu numele, nu se mai petrec după voia lui Dumnezeu.
Dacă nunta este o taină sfântă, ea trebuie să se desfăşoare de la început şi până la sfârşit într-o atmosferă sfântă, în care Mântuitorul, în care ucenicii Lui, în care duhurile înaintaşilor şi părinţilor noştri credincioşi să poată petrece sufleteşte împreună cu noi, iar noi să simţim că avem cu noi şi că petrece cu noi părtăşia lor sufletească şi fericită.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-L slăvim pe El că în mijlocul poporului nostru se mai petrec totuşi şi astfel de nunţi binecuvântate ca aceasta de acum, în care atât de multe suflete, strânse într-o atmosferă înalt duhovnicească, petrec nunta potrivit voii lui Dumnezeu şi potrivit îndrumării înaintaşilor noştri sfinţi. Adică cu aprobarea şi binecuvântarea duhurilor sfinte. Suntem aşa de fericiţi că la sărbătorea aceasta deosebită a unui frate iubit şi a unei surori iubite din mijlocul nostru suntem adunaţi cu toţii într-o atmosferă atât de înaltă, să petrecem sub lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
Spune un proverb vechi aşa: „Când mergi într-o călătorie pe mare – fă o rugăciune. Când mergi la război – fă două rugăciuni. Dar când mergi să cauţi o soţie – fă trei rugăciuni”. Pentru că de cele mai multe ori căsătoria este o primejdie şi un lucru mult mai însemnat decât o călătorie pe mare şi decât mergerea la un război. Pe mare nu se îneacă toţi. În război nu mor toţi. Dar în căsnicie foarte mulţi s-au nefericit pentru totdeauna. Nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor, dacă n-au pornit cu rugăciunea, dacă n-au pornit cu cererea şi cu binecuvântarea ocrotirii şi călăuzirii lui Dumnezeu.
De aceea s-a spus aici cât de însemnat este ca pasul nunţii, pasul căsătoriei, să se facă totdeauna sub îndrumarea lui Dumnezeu şi sub ascultarea Cuvântului şi a sfaturilor Lui. Fericit este totdeauna acela care a pornit aşa. Călătoria lui va fi binecuvântată, viaţa lui va fi fericită, urmaşii lui vor fi fericiţi şi amintirea lui va fi binecuvântată în mijlocul poporului lui Dumnezeu.
Dar cât de trist sfârşesc multe din căsniciile care nu au toată grija de la început ca, în tot ceea ce fac şi în tot ceea ce plănuiesc, să ceară, să primească şi să respecte călăuzirea lui Dumnezeu.
S-a spus aici despre unirea celor doi, că „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu nevasta sa şi vor fi amândoi un singur trup”.
Ce minunat îi îndrumă Cuvântul lui Dumnezeu pe părinţi să respecte libertatea şi unirea celor doi căsătoriţi! Dar ce trist este că, în multe căsnicii, tatăl şi mama se amestecă păgubitor, îndepărtând de multe ori inima soţiei de soţul ei. Au dreptul, cred ei, adeseori, mai ales mamele fetelor sau ale băieţilor, să intervină în căsătoria celor doi. Ei nu se mai gândesc că băiatul lor sau fata lor nu mai este, în primul rând, de acum fata lor sau băiatul lor, ci este soţul sau soţia aceluia cu care s-a unit. Şi din cauza aceasta, pentru că mama nu poate renunţa la gândul că tot ea trebuie să rămână în primul rând, şi mai departe încă, iubită şi ascultată de către fiul ei sau de către fiica ei, adeseori tulbură şi strică unirea celor doi. Părinţii credincioşi însă trebuie să ştie de la început un lucru şi anume: că fiii noştri nu sunt în primul rând ai noştri, ci ei sunt fiii lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ni-i dă numai ca noi să-i creştem şi să-i îndrumăm, ca ei să fie nişte vrednici urmaşi ascultători ai lui Dumnezeu.
Nici noi nu suntem ai noştri. Şi noi suntem ai lui Dumnezeu şi de aceea trebuie să păstrăm o bună măsură în toate lucrurile pe care le avem – în primul rând datoria noastră faţă de copiii noştri. Ei trebuie să fie crescuţi de către noi cu simţământul şi cu încredinţarea că ei sunt ai lui Dumnezeu în primul rând, apoi ai noştri. Aşa ar trebui să-l crească orice mamă creştină pe copilul ei, ca în primul rând copilul să nu spună „mamă”, ci să spună „Iisus”. Să-L cunoască întâi pe Dumnezeu şi să-L iubească pe El, fiindcă numai atunci copilul va fi cu adevărat un iubitor şi al părinţilor săi. Numai un copil care întâi Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe tatăl său şi pe mama sa, acela va iubi cu adevărat şi pe mama sa, şi pe tatăl său.
Cine iubeşte întâi pe mamă şi pe tată şi apoi pe Dumnezeu, nu multă vreme va mai iubi pe tatăl său şi pe mama sa.
În felul acesta, dacă noi ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu nevasta sa şi vor fi un singur trup”, şi dacă noi respectăm Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne însuşim primii dreptul asupra copilului nostru… ci lăsăm ca primul să aibă dreptul soţul său sau soţia sa, atunci vom fi cu adevărat şi noi nişte ascultători copii ai lui Dumnezeu. Şi ne vom putea bucura totdeauna şi de dragostea şi de părtăşia ascultării copiilor noştri faţă de noi. Pentru că în primul rând ei vor asculta de Dumnezeu şi aşa vom fi fericiţi toţi.
Am dori ca asupra acestor adevăruri să gândească bine toţi cei care ar fi trebuit să gândească de la început, şi acum văd că e prea târziu. Dar cei pentru care încă nu e prea târziu să gândească asupra acestor lucruri, pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu; şi împotriva voii lui Dumnezeu nu e bine să se ridice nimeni. Oricine se ridică se ridică spre paguba lui şi spre nefericirea sa. Dar cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, acela va fi binecuvântat întotdeauna, atât el, cât şi urmaşii săi.
Nunta aceasta, ca orice nuntă, este o sărbătoare, este un praznic minunat. Şi s-a spus şi se va spune mereu, făcându-se legătură între tot ceea ce se întâmplă acum şi tot ceea ce s-a întâmplat înainte, mai ales la prilejurile descrise în Sfânta Evanghelie – de care noi nu trebuie să fim străini niciodată, mai ales în împrejurări de acestea. Se aminteşte mereu despre nunta Fiului de Împărat de la Matei, capitolul 22, versetele 1 până la 15. Şi se spune acolo că la nunta aceasta a Împăratului au fost trimişi soli ce i-au chemat pe mulţi să vină. Întâi n-au fost chemaţi cei mici, ci cei din fruntea societăţii, cei mai apropiaţi ai Împăratului. Dar cei la care au fost trimişi solii să-i cheme au refuzat.
Unul a întrebat:
– Cum este Împăratul?
– Împăratul este milostiv, a răspuns solul.
– Atunci eu nu mă duc! a răspuns cel chemat. Cu cei miloşi şi cu cei care umblă mereu după milă nu mi-a plăcut să mă duc niciodată. Eu nu vreau o nuntă la care să fie invitaţi milogii, săracii, lipsiţi, cerşetorii. Eu vreau o nuntă la care să fie cei de seama mea. Şi i-a spus solului:
– Nu mă duc!
Un altul l-a întrebat pe sol:
– Cum e Împăratul?
– Împăratul este o inimă iubitoare! i s-a răspuns.
Atunci cel care ura, cel care era răzbunător, care era aspru a spus:
– Eu la o astfel de nuntă nu mă duc! Nu-mi place să se vorbească mereu despre iubire, mereu despre dragoste, despre lacrimi, despre înţelegere, despre unitate… Eu vreau dreptate! Eu vreau asprime! Nu mă duc!…
Şi nu s-a dus. Un altul a întrebat:
– Cum este Împăratul vostru?
– Împăratul nostru este darnic, spuse solul.
– Nu, răspunde cel chemat. Eu cu astfel de oameni nu vreau să petrec. Vreau ca fiecare să trăiască prin meritele sale, prin munca sa. Nu vreau leneşi.
Şi a refuzat şi el. Şi atunci Împăratul a trimis solii săi la alţii şi le-a zis:
– Duceţi-vă la colţurile, la şanţurile, la răspântiile drumurilor şi aduceţi pe cei care vor fi acolo.
Şi solii s-au dus şi au spus unor oameni:
– Veniţi, Împăratul vă cheamă la nuntă!
Ei însă, fiindcă erau lipsiţi şi săraci, au spus:
– Cum este Împăratul vostru? Primeşte el un om sărac şi lipsit?
Solul a spus:
– Da! Împăratul nostru astfel de suflete caută. El se simte bine întotdeauna lângă cei necăjiţi şi părăsiţi.
Un vameş a întrebat:
– Primeşte Împăratul vostru pe vameşi? Eu sunt vinovat. Eu sunt păcătos. Eu sunt pierdut…
Şi solul a spus:
– Da, Împăratul nostru îi caută chiar pe cei care sunt pierduţi. El îi pofteşte pe toţi cei care sunt de departe. El are milă de toţi cei care sunt necăjiţi şi nesocotiţi de alţii. Veniţi, că Împăratul nostru vă pofteşte la nunta Sa.
Un altul a întrebat:
– Dar Împăratul vostru primeşte acolo şi fără haină de nuntă?… Eu n-am haină de nuntă…
– Da. Împăratul nostru este bogat şi puternic. El îi îmbracă pe toţi cei care vin la El. Pe cei care vin pe uşa din faţă. Pe cei care ascultă chemarea şi vin cu credinţă. El îi îmbracă pe toţi la uşa de intrare. Celui care vine să intre, oricum [ar fi], El îi dă o haină. O haină frumoasă cu care poate să stea oricând înaintea Împăratului, la masa Lui…
Atunci s-au îngrămădit toţi cei care erau lipsiţi, toţi cei care au văzut că erau fără haină de nuntă. Şi s-au dus la uşa Împăratului. La poarta Împăratului erau solii Lui, care-i încredinţau pe fiecare dintre ei că Împăratul îi primeşte. Şi cei care credeau şi primeau invitaţia căpătau haina de nuntă şi se aşezau la masa Împăratului.
Se spune în versetul 11 că Împăratul a venit să-Şi vadă invitaţii şi a văzut acolo pe unul care nu avea haina de nuntă şi i-a zis:
– Prietene, dar cum ai intrat tu aici fără haină de nuntă?
„Omul acela a amuţit!” – aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu. „Omul acela a amuţit!”
Ce trist că omul acela a amuţit! A ajuns şi el o dată în faţa Împăratului şi a amuţit. A tăcut când împăratul l-a întrebat:
– Cum ai ajuns tu aici?
El putea să spună:
– Împărate, am auzit că toţi care vin aici sunt primiţi… Am auzit că Tu eşti darnic, că Tu eşti bun, că Tu eşti milostiv, că Tu eşti bogat. E-adevărat că am ajuns aici fără haină de nuntă, dar am venit încredinţat că Tu îmi poţi da şi mie acea haină de nuntă. Iată-mă venit cu nădejdea să fiu îmbrăcat şi eu. Cred că Tu eşti milostiv şi bun; dă-mi şi mie haina aceasta…
O, dacă ar fi zis el atunci aşa! Cum l-ar fi îmbrăcat de cu bucurie Împăratul şi cum i-ar fi spus şi lui: „Daţi-i şi lui o haină frumoasă!”. Dar el a tăcut, el a amuţit. Fiindcă venise poate cu un gând rău acolo. Pentru că numai cel care vine cu un gând rău în casa celui bun tace, se ascunde, amuţeşte.
La orice praznic, cum este şi praznicul acesta, Împăratul vine să-Şi vadă oaspeţii. Domnul a spus cu sfintele Lui buze: „Oriunde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo!”… Credem noi toţi lucru acesta? Credem cu adevărat lucru acesta?
Dacă suntem creştini şi dacă spunem că suntem credincioşi, atunci trebuie să credem şi acest lucru. Domnul Iisus, Împăratul nostru, este acum aici. De la început a fost chemat.
Nunta aceasta este o nuntă a Lui. Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare, în primul rând, a Lui. Un copil iubit al Lui, un suflet care s-a pregătit pentru slujba lui Dumnezeu are această sărbătoare. La această sărbătoare, chiar Stăpânul său, chiar Tatăl său să nu fie? Ba da! Credeţi aceasta din toată inima! Domnul Iisus, Împăratul nostru, este aici.
Dacă închideţi un pic ochii cei trupeşti şi dacă deschideţi ochii cei sufleteşti, Îl veţi vedea aici!… El este cu adevărat aici. Sufletele care simt prin credinţă, potrivit mărimii credinţei pe care o au, Îl simt, Îl văd pe Hristos aici. Trăiesc în prezenţa Lui ca în faţa unei fiinţe fizice, fiindcă mai adevărat de cum este faptul că noi ne vedem aici faţă către faţă este faptul că Hristos este aici în mijlocul nostru.
Cuvintele noastre nu întotdeauna pot cuprinde tot adevărul, întreg adevărul. Noi nu întotdeauna putem fi credincioşi cuvintelor şi făgăduinţelor noastre, dar Dumnezeul nostru, Care El Însuşi este Adevărul, este întotdeauna credincios făgăduinţelor Lui. Şi oriunde a spus El: „Eu sunt acolo!” – El şi este acolo.
Credeţi deci puternic că Împăratul a venit să-Şi vadă oaspeţii. Trece printre noi, se uită la fiecare dintre noi. Cercetează starea sufletească a fiecăruia dintre noi.
S-a spus aici aşa de frumos despre haina de nuntă. Se opreşte El în faţa fiecăruia dintre noi şi, dincolo de aparenţele noastre, de înfăţişarea noastră trupească şi de poziţia noastră socială, El se uită la starea noastră sufletească: avem noi oare sau nu avem haina de nuntă?
Am venit aici, stăm la praznicul Său. E un praznic sfânt. S-a rostit încă de la început Numele Sfânt al lui Dumnezeu şi, cu lacrimi, din adâncul inimii, s-a cerut prezenţa lui Dumnezeu, venirea Lui în mijlocul nostru. Ca nişte creştini care facem parte din această sfântă şi tainică Lucrarea a lui Dumnezeu, noi credem că El este aici. Noi trebuie să fim convinşi, deplin încredinţaţi de acest Adevăr.
Oriunde doi sau trei copii ai lui Dumnezeu trăiesc prin credinţă, umblă prin credinţă şi lucrează prin credinţă, ei au permanenta încredinţare şi convingere că Hristos este cu noi, în noi, lângă noi, printre noi. Oricine trăieşte acest adevăr ştie că în mijlocul nostru acum este Împăratul nostru Hristos, pentru că adevărate şi vrednice de crezut sunt cuvintele lui Dumnezeu, Care a spus aşa: „Oriunde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, Eu sunt acolo!”.
Sunt acolo, să ascult rugăciunile lor…
Sunt acolo, ca să văd starea lor…
Sunt acolo, ca să cercetez inimile lor…
Sunt acolo, ca să văd cu ce gând şi scop a venit fiecare…
Sunt acolo, ca să văd starea sufletească a fiecăruia…
Nu numai când suntem aici… Nu numai când suntem la sfânta biserică, pentru ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, ci pretutindeni şi în orice loc noi suntem sub controlul luminii lui Dumnezeu, sub controlul voii lui Dumnezeu şi al cunoaşterii lui Dumnezeu.
Şi suntem, dacă ne deschidem inima totdeauna în faţa Lui şi nu ne ascundem niciodată cu nimic.
Dacă avem o stare slabă, spunem: „Da, Doamne, de-aia am venit, că suntem neputincioşi, suntem săraci, suntem slabi, suntem orbi şi suntem goi… Ştim că Tu eşti Dumnezeu… Ştim că Tu eşti Iubirea… Ştim că Tu eşti Bunătatea… Ştim că Tu eşti bogat în îndurare şi nesfârşit în milă… Eu am venit să-mi dai şi mie din Harul Tău. Am venit să mă vindeci, am venit să mă ierţi. Am venit să mă primeşti. Sunt un zdrenţăros, haina mea cea scumpă de la Botez am zdrenţuit-o şi am întinat-o… Am venit acum cu pocăinţă, să-mi dai haina naşterii din nou…”.
Între cele şapte Taine despre care se vorbeşte şi pe care noi le ştim, ale Bisericii noastre, este şi Taina Pocăinţei. Taina aceasta a Pocăinţei, ca şi celelalte Taine, a căpătat un prea şters înţeles şi un prea necunoscut înţeles în inima şi în viaţa multora dintre noi.
Taina Pocăinţei este Taina Naşterii din Nou, pe care a cerut-o Mântuitorul când a zis: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Închipuiţi-vă că Hristos Se opreşte acum în faţa dumneavoastră şi vă întreabă: „Prietene, cum ai intrat tu aici? Ai tu haina de nuntă – naşterea din nou – sau nu o ai? Dacă nu o ai, Eu ţi-o pot da. Eu stau acum în faţa ta, ca să văd: doreşti sau nu doreşti această haină de nuntă? Dar te înştiinţez: fără haina de nuntă nu vei putea lua parte la ospăţul nunţii. Trec acum şi te întreb: ai tu sau nu ai această haină de nuntă? Dacă nu o ai, Eu sunt gata să ţi-o dau acuma, numai s-o doreşti tu…”.
Taina Pocăinţei este la îndemâna oricăruia dintre noi. Se cere însă ca noi să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu, să recunoaştem că nu o avem, dacă nu o avem. Şi s-o cerem! Şi dacă ne-o îmbie Domnul, s-o şi primim, prin credinţă.
În Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu, nimic nu se poate afla fără credinţă. Credinţa este cel dintâi lucru care ni se cere fiecăruia, pentru că este scris: „Căci fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Pentru că cine se apropie de El trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel care Îl caută.
Deci avem nevoie de credinţă, de cel dintâi pas în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, în chemarea lui Dumnezeu. Credinţa este cea dintâi dintre condiţii. Fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Dar credinţa noastră trebuie să fie o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd, aşa cum este de asemenea scris: „O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite!”. Asta-i condiţia! Cu Dumnezeu avem de-a face, cu o Fiinţă pe care ochii noştri trupeşti nu o văd; dar tot El ne-a dat ochii aceia sufleteşti pe care, prin credinţă, ni-i deschide pentru ca să-L putem vedea.
Fără aceşti ochi sufleteşti, fără urechi sufleteşti, fără simţ sufletesc, fără încrederea aceasta care vine prin credinţă, noi nu vom putea fi niciodată plăcuţi lui Dumnezeu. Deci El stă în faţa noastră şi noi trebuie să credem.
Oprindu-se lângă fiecare, ne întreabă pe fiecare: „Ai tu sau nu ai haină de nuntă?”. Să nu amuţim în faţa Lui. Să nu respingem Cuvântul Lui. Să nu te temi. Să nu fim neînţelegători şi neascultători, pentru că altfel soarta noastră va fi ca a aceluia despre care ştim din Evanghelie că a fost găsit fără haină de nuntă şi care a amuţit. Stăpânul a spus robilor săi: „Puneţi mâna pe el şi aruncaţi-l afară!”. A fost tăiat în bucăţi şi aruncat afară, în întunericul unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor şi viermele care nu moare.
Domnul Dumnezeu să ne învrednicească pe toţi de acest viitor al nunţii fericite şi cereşti.
Şi astfel, dacă Dumnezeu ne-a chemat la sărbătoarea aceasta şi dacă El trece prin faţa noastră întrebându-ne: „Prietene, cum ai intrat aici? Ai tu sau nu ai haina de nuntă?” – dacă ai haina, ferice de tine! Fii binecuvântat, petrece bucuros la masa Împăratului. Eşti fericit fiindcă Dumnezeu te binecuvântează şi te face părtaş la toate promisiunile Lui şi la toate făgăduinţele Lui.
Dar dacă nu ai haină de nuntă, nu amuţi! Nu tăcea! Când te întreabă El, spune-I: „O, n-am!… Doamne Iisuse, n-am haina Ta de nuntă, dar ştiu că Tu mi-o poţi da. Dă-mi-o, Te rog, şi mie, ca să am şi eu drept la pomul vieţii şi să pot intra şi eu în Cetatea Ta”.
Spuneţi Domnului acest lucru fiecare şi atunci veţi fi fericiţi, pentru că El o dă cu bucurie tuturor celor care o cer.
În Cuvântul lui Dumnezeu sunt multe îndrumări şi multe îndemnuri pentru fiecare dintre noi. Dacă urechile noastre sunt atente, dacă atunci când este un prilej ca acesta noi lăsăm toate grijile lumeşti, noi ne lăsăm toate grijile şi ne adunăm toată inima şi toate gândurile în jurul Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, şi ne străduim să desprindem un înţeles mântuitor din fiecare cuvânt care ni se spune de către Domnul şi de către ai Săi, noi avem parte de fiecare dată de un mare şi fericit câştig sufletesc. Şi aici s-au spus şi se vor mai spune multe adevăruri minunate.
Odată Moise L-a întrebat pe Domnul, în cele 40 de zile cât a stat cu El pe munte:
– Doamne, câte căi duc la înţelepciune?
– Sunt cincizeci de căi care duc la înţelepciune, i-a răspuns Domnul, dar fiecărui om nu i s-au arătat decât patruzeci şi nouă, pentru ca nici un om să nu-şi închipuie că a descoperit toată înţelepciunea de pe pământ şi fiecare să simtă că are nevoie încă de celălalt.
Pe Tablele Legii erau scrise o mulţime de semne pe care Moise nu le-a înţeles. Şi atunci a întrebat:
– Doamne, dar însemnele acestea pe care eu nu le cunosc ce înseamnă?
Şi atunci Domnul i-a zis:
– Moise, Moise, Legea aceasta nu-i numai pentru tine. Legea aceasta este pentru toţi câţi vor mai veni până la sfârşitul veacurilor. Semnele pe care nu le cunoşti tu sunt păstrate pentru cei care vor veni după tine, pentru că fiecare neam de oameni va trebui să aibă un profet al lor şi fiecare generaţie de oameni trebuie să aibă un prooroc.
Şi fiecare prooroc va trebui să aducă o parte de adevăruri şi alte semne, dar tot întemeiate pe acelaşi Adevăr şi pe aceiaşi Înţelepciune. De aceea nu ţi-s date nici ţie să le cunoşti pe toate, ci la fiecare neam de oameni şi la fiecare rând de oameni vor veni alţi înţelepţi, cărora El le va descoperi alte semne, pentru ca Adevărul să fie mereu nou, deşi este mereu acelaşi. Ca să fie învăţătura mereu atrăgătoare şi plăcută, deşi este tot aceeaşi pentru toţi.
Nimănui dintre noi nu-i este dat să cunoască toate căile şi toate adevărurile, dar fiecărui rând de oameni şi fiecărui credincios al lui Dumnezeu îi este dat să cunoască o parte din semne, o parte din descoperiri, o parte din lucrurile tainice, din lucrurile frumoase, pentru ca focul lui Dumnezeu să ardă necurmat pe altar.
Focul înţelepciunii să ardă mereu. Lumina înţelepciunii să strălucească mereu şi fiecare să vadă în ea alte bucurii, alte binefaceri, alte binecuvântări ale lui Dumnezeu.
De ce cântările noastre sunt mereu noi? Sunt în ele mereu aceleaşi adevăruri, mereu aceleaşi iubiri, mereu aceleaşi lacrimi, dar totdeauna sunt noi! Pentru că Dumnezeu face ca Sfântul lui Cuvânt să fie viu şi lucrător, de fiecare dată în alt fel. Acelaşi lucru însă sub altă formă, pentru ca descoperirea lui, bucuria trăirii lui, bucuria ascultării lui să fie mereu nouă şi mereu frumoasă.
Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu!
Sfântul Apostol Ioan spune la sfârşitul Evangheliei sale: „Mai sunt multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care nu sunt scrise în cartea aceasta, căci dacă ar fi fost scrise cu de-amănuntul, cred că în lumea întreagă nu ar fi încăput cărţile care s-ar fi scris”.
Care sunt aceste lucruri? Iată, de la început, citind în Sfintele Evanghelii, citind în povestirile Sfinţilor Părinţi, citind în decursul veacurilor, în viaţa Bisericii şi în viaţa oamenilor sfinţi, mereu lucruri noi vedem şi mereu adevăruri noi, citim mereu îndemnuri noi, cântăm mereu cântări noi, trăim mereu bucurii noi. Toate acestea sunt din acele lucruri care n-au fost scrise, care nu sunt scrise şi care nu vor fi scrise niciodată, dar ele rămân mereu, pentru că ele întreţin viaţa duhovnicească în Biserică. Ele întreţin bucuriile noastre duhovniceşti.
De ce noi, participând la o sărbătoare ca aceasta, ne întoarcem acasă cu sufletul plin, cu inima mare şi spunem mereu: „Niciodată n-a fost aşa frumos, parcă! Am auzit lucruri pe care nu le-am auzit altădată. Şi am trăit momente pe care altădată nu le-am trăit”.
De ce? Pentru că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu ni s-a dat aici într-o formă nouă de fiecare dată. Şi dacă peste o săptămână, şi dacă mâine, şi dacă peste câtva timp vom participa la o altă întâlnire de aceasta, mereu ne vom întoarce cu sufletul împrospătat şi umplut de bucurii. Domnul aduce mereu, de fiecare dată, alte lucruri noi despre aceleaşi Adevăruri… Dar soarele lui Dumnezeu, deşi este acelaşi de fiecare dată, străluceşte într-un alt fel la fiecare răsărit. De fiecare dată te întorci cu o nouă bucurie, pe care n-ai mai trăit-o înainte. Şi ştiu că şi mâine Dumnezeu va avea ceva nou să-ţi dea, pe care nu l-ai avut ieri şi nici astăzi.
Acestea sunt semnele tainice ale lui Dumnezeu, pe care El le-a păstrat să le descopere noi de fiecare dată. Nici acum nu vom sfârşi toate bucuriile în aşa fel, încât să nu mai avem nevoie şi mâine, şi poimâine. Nu vom primi nici de data aceasta totul în adunare în aşa fel, încât mâine să nu mai rămână să găsim altceva nou. Dumnezeu descoperă printr-un copil al Său un adevăr, printr-un altul, un alt adevăr; printr-o cântare, o bucurie; prin altă cântare, altă bucurie. Printr-o rugăciune, o putere; printr-o altă rugăciune, altă putere. Mereu va fi ceva nou, mereu va fi ceva mai frumos, ceva mai fericit pentru noi la Dumnezeu.
Ospăţul Domnului nu are o mâncare de care să te plictiseşti. Va fi mereu un fel nou, ceva de care n-ai mai gustat. De fiecare dată vezi fiinţe noi şi plăceri noi. De aceea avem mereu setea aceasta. Foamea aceasta. Dorinţa aceasta de a participa mereu între bucuriile duhovniceşti, la întâlnirile frăţeşti, căci ele sunt mereu fierbinţi, mereu fericite.
Dacă am fost la o nuntă, nu înseamnă că acum am obosit sau că nu vom mai dori să mai mergem. Ci dorim, dimpotrivă, să mergem la cât mai multe nunţi, pentru că ştim că hrana pe care o vom primi mâine va fi alta decât astăzi. Bucuriile noastre vor fi întotdeauna mari şi niciodată nu ne vom obosi, pentru că harul lui Dumnezeu e un izvor care curge continuu şi niciodată nu aduce o apă obişnuită. Totdeauna este neobişnuită. Orice întâlnire frăţească are ceva nou, ceva neobişnuit, ceva aparte, ceva care n-a mai fost. Sunt alte feţe, sunt alte bucurii, sunt alte binecuvântări, pe care nu le-am mai văzut până ieri. Iar mâine vor fi mereu altele, dar mai frumoase.
În viaţa celor doi pe care astăzi i-a însoţit harul lui Dumnezeu, El va lucra, aducându-le astfel de stări de fiecare dată. Oriunde este o dragoste adevărată şi o părtăşie adevărată, binecuvântările lui Dumnezeu curg totdeauna ca un râu binecuvântat, totdeauna nou.
Sunt însă stări când de multe ori în legătura noastră cu Dumnezeu şi-n legătura dintre noi, cei din aceeaşi familie, intervin schimbări spre bine, alteori spre rău. Fiecare dintre noi însă trebuie să ne dăm toate silinţele ca orice lucru să fie îndreptat spre bine.
În Cartea Facerii, când Dumnezeu a făcut lumina, se scrie: a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Şi-a despărţit astfel lumina de întuneric.
Apoi se scrie: „A fost o seară şi a fost o dimineaţă”. Nu se spune: „A fost o zi şi apoi a fost o noapte”, pentru că pe pământ, de atunci şi până astăzi, lumina este amestecată cu întunericul şi întunericul cu lumina.
Nu este zi deplină să fie numai bucurie deplină şi numai lumină; nici o noapte deplină, numai întuneric şi numai întristare deplină.
„A fost o seară şi a fost o dimineaţă”… În viaţa noastră, acelaşi lucru se repetă. Depinde de noi dacă este seară în viaţa noastră, adică o stare în care e mai puternic întunericul, întristarea, certurile, răutatea, păcatul şi mai puţină lumina. Seara, lumina scade, întunericul creşte, până când lumina dispare şi rămâne doar întunericul. În viaţa multor oameni se petrece acelaşi lucru.
La început nu-i nici noapte şi nici zi. E lumina amestecată cu întunericul. În viaţa multor oameni se petrece acelaşi lucru, pentru ca fiecare dintre noi să ştie să-şi dea toate silinţele să lucreze şi să facă în aşa fel, încât în viaţa lui nu întunericul să biruie lumina, ci lumina să biruie întunericul. El să se îndrepte mereu spre lumină. În viaţa altora este dimineaţă, adică o stare când întunericul scade şi lumina creşte.
Şi în viaţa de căsnicie se întâmplă mereu aşa, adică este o neîncetată luptă între lumină şi întuneric. Cei doi trebuie să lupte să nu fie seară în care lumina să se piardă şi întunericul să le cuprindă familia şi starea lor, ci să fie totdeauna o dimineaţă când întunericul să fie totdeauna copleşit şi biruit de lumină, de iubire, de pace şi înţelegere.
În cartea Exodului, când s-a făcut primul templu (cortul), pe Chivotul Legământului au fost închipuiţi doi îngeri… Moise a făcut doi îngeri, unul cu faţa spre celălalt…
În al doilea Templu, Solomon a făcut iarăşi doi îngeri, însă cu feţele depărtate: unul într-o parte şi altul în cealaltă parte… În cartea II Cronici, capitolul 3, versetul 13, veţi afla acest lucru.
În Exod 25, 20, îngerii stau faţă către faţă.
În II Cronici 3, 13, îngerii stau depărtaţi.
Ce înseamnă aceasta? În prima parte, Moise a făcut îngerii unul cu faţa spre celălalt pentru că atunci inima poporului era îndreptată cu dragoste spre Dumnezeu. Pentru că atunci fraţii se priveau faţă către faţă. Pentru că atunci Dumnezeu şi poporul Său se priveau cu drag unul pe celălalt.
De ce însă în zilele lui Solomon îngerii au fost făcuţi întorşi cu feţele unul dinspre celălalt? Pentru că inima poporului se îndepărtase de Dumnezeu şi fraţii se îndepărtaseră unii de alţii.
Dacă în viaţa noastră, în familia noastră, acolo unde este Sfânta Sfintelor, în chivotul dragostei noastre, noi avem unul spre celălalt îndreptate feţele noastre, privim cu dragoste unul la celălalt. Dumnezeu ne binecuvântează şi harul Său este întotdeauna prezent în mijlocul nostru. Atunci bucuria noastră este întotdeauna caldă. Petrecerea este întotdeauna dulce. Privirea ne este întotdeauna frumoasă.
Când însă inimile noastre se depărtează una de către cealaltă, când inimile noastre se depărtează de Dumnezeu, atunci îngerii îşi întorc feţele, privesc în altă parte, pentru că noi nu ne mai putem privi unul pe celălalt, pentru că noi nu mai putem privi în faţă pe Domnul şi noi ne ascundem faţa de privirile Lui. Ce stare tristă este atunci când noi nu ne mai putem privi faţa unii altora cu dragoste ori în familiile noastre, ori în adunările noastre, ori în viaţa noastră de fiecare zi. Atunci îngerii Domnului îşi întorc feţele dinspre noi, atunci urmează tristeţe, întuneric, apăsare, durere, moarte, pierzare.
Dragii noştri fraţi şi surori, fiecare prilej de acesta să ne facă să ne întoarcem feţele unii spre alţii. Să ne întoarcem feţele spre Domnul şi fiecare bucurie, fiecare rugăciune, fiecare citire a Cuvântului lui Dumnezeu, fiecare clipă petrecută în ascultarea acesta să ne facă pe noi să ne îndreptăm mai cu dragoste feţele spre Dumnezeu şi El Se va îndrepta spre noi. Şi mai cu dragoste să ne îndreptăm feţele spre cei din mijlocul nostru, de lângă noi, şi mai ales în familia noastră.
Nu vă depărtaţi niciodată faţa unii de către ceilalţi, chiar dacă vin necazuri şi tulburări, pentru că diavolul aceasta caută să facă totdeauna. Dincolo de orice încercare şi de orice amărăciune care aţi făcut-o unii altora, cei doi, când vă întâlniţi seara, îndreptaţi-vă feţele unul spre celălalt.
Dacă toată ziua n-aţi putut vorbi unul cu celălalt, seara să n-apună niciodată soarele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, peste mânia căsniciei voastre. Întoarceţi-vă unul spre celălalt. Priviţi-vă cu drag şi veţi vedea cum vor izvorî lacrimile de iubire din ochii voştri. Şi veţi vedea cum Domnul Îşi va întoarce iarăşi cu bucurie Faţa peste casa voastră, peste familia voastră, peste ţara voastră sufletească.
Niciodată îngerii din Sfânta Sfintelor, din părtăşia intimă şi sfântă dintre cei doi soţi, să nu-şi întoarcă faţa unul dinspre celălalt. Căutaţi ca îngerii, cel puţin, să privească totdeauna cu bucurie, să-şi privească cu bucurie unul faţa celuilalt. Atunci feţele vor străluci, viaţa va fi binecuvântată, familia va fi binecuvântată, copiii voştri vor fi binecuvântaţi. Atunci această bucurie vă va apleca genunchii şi vă va întinde braţele spre îmbrăţişare şi spre sărutul bucuriei şi iertării, în care coboară totdeauna binecuvântarea lui Dumnezeu.
Ne bucurăm că în această seară şi cu acest prilej ne-a dat Dumnezeu bucuria aceasta minunată să ne vedem feţele unii altora.
Am dori ca faţa noastră să fie totdeauna spre faţa frăţiilor voastre. Chiar dacă vor mai exista uneori şi depărtări şi piedici, sufletele noastre am dori să ni le vedem şi prin ceaţa depărtărilor, şi prin ceaţa lacrimilor. Ne-am privit cu dragoste şi, când ne vedem, totdeauna sufletele noastre sunt fierbinţi, stările noastre sunt fericite, bucuriile noastre sunt mari.
Nu v-am uitat niciodată! Rugăciunea noastră am dorit să vă caute totdeauna fierbinte, curată şi am simţit că la fel am primit şi noi din partea tuturor celor care ne-au cunoscut sau nu ne-au cunoscut trupeşte. Dar sufleteşte ne-am simţit legaţi prin iubire şi prin credinţă, prin Duhul lui Dumnezeu, într-o părtăşie nezdruncinată şi nemaidespărţită de nimeni.
Aşa am dorit să rămânem până la sfârşit, ca „ce a unit Dumnezeu” să nu poată despărţi nimeni şi nici să nu poată îndepărta nimic, niciodată. Când cu toţii vom fi aşa, o inimă şi un gând, Dumnezeu ne va binecuvânta totdeauna şi Faţa Lui va fi totdeauna binevoitoare peste noi şi peste ţara noastră, peste familia noastră, peste părtăşia noastră, peste adunarea noastră.
Atunci Dumnezeu va binecuvânta orice lucru, orice gând, orice pas, orice rugăciune, orice muncă. Şi vom fi binecuvântaţi şi la plecare, şi la venire. Şi când vom fi departe trupeşte unii de alţii, şi când vom fi aproape, părtăşia noastră va fi la fel, neîmpiedicată de nimic, pentru că feţele noastre vor fi îndreptate una spre cealaltă.
Noi, cu acest prilej, Îi mulţumim lui Dumnezeu din toată inima pentru bucuria aceasta nespus de mare şi sfântă pe care ne-a dat-o.
Îi încredinţăm pe iubiţii noştri în paza şi sub ocrotirea lui Dumnezeu, în slujba Căruia din copilăria lor au intrat. Împăratul şi Stăpânul cel Veşnic să-i binecuvânteze astăzi. El, Care este aici în mijlocul nostru, să-i binecuvânteze cu tot felul de binecuvântări cereşti şi pământeşti, trupeşti şi sufleteşti, prezente şi viitoare. Pe ei şi pe cei care li-i va mai dărui Dumnezeu trupeşte şi sufleteşte.
Dumnezeu a zis că nu e bine să fie omul singur şi de aceea i-a pregătit omului o familie. Cei care n-au familii trupeşti pot să aibă familii sufleteşti. Cei care nu au copii trupeşti pot să aibă copii sufleteşti. Copiii sufleteşti sunt mult mai de preţ şi mult mai de folos, de multe ori, decât copiii trupeşti. Copiii trupeşti nu ne ascultă totdeauna, nu ne iubesc totdeauna, nu-i avem totdeauna. Dar copiii sufleteşti, dacă sunt cu adevărat binecuvântaţi de Dumnezeu, vor fi o generaţie care vor creşte permanent alte şi alte suflete binefăcătoare şi binecuvântate de Dumnezeu.
Copii sufleteşti toţi putem avea! Daţi-vă silinţa să nu rămâneţi singuri, să nu mergeţi în faţa lui Dumnezeu singuri, să nu trăiţi pe pământul acesta singuri. Ci voi să aveţi o familie duhovnicească binecuvântată, care să fie mereu cu faţa spre Dumnezeu – şi atunci şi Faţa lui Dumnezeu va fi mereu spre ei.
Să fim şi noi unii spre alţii îndreptaţi, cu faţa unul spre celălalt, pentru că atunci Dumnezeu ne binecuvântează pe toţi şi toţi suntem fericiţi.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru această nuntă, ca şi pentru satul acesta şi pentru părţile acestea, şi pentru cei foarte mulţi care au luat parte poate că pentru prima dată la o astfel de nuntă.
Ce trist însă că aceste nunţi creştineşti, adevăratele nunţi binecuvântate de Dumnezeu, sunt aşa de rare şi par aşa neobişnuite…
Ce trist că în lumea de astăzi, lumea creştină, – în poporul nostru, un popor creştin, în Biserica noastră, o Biserică creştină –, nunţile duhovniceşti sunt o noutate şi ceva neîntâlnit… Când nunţile celelalte ar trebui să fie un accident, un incident nefericit. Când nunţile lumeşti, nunţile cu distracţii, cu beţii şi cu certuri ar trebui să fie ceva trist, ceva rar, ceva neobişnuit.
Ce frumos scriu Sfinţii Părinţi despre nunţile care trebuie să fie în Biserica creştină!
Sfântul Ioan Gură de Aur are atâtea pagini care osândesc nunţile cu jocuri şi cu lăutari, şi cu băuturi lumeşti şi care recomandă peste tot nunţile duhovniceşti, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântarea lui Dumnezeu, rugăciunea sfântă, părtăşia frăţească, şi [cei prezenţi] să petreacă în tot ospăţul într-o formă nouă, înaltă, sfântă, curată şi frumoasă, cum se cuvine unor oameni care spun că sunt credincioşi.
Iată, Îi mulţumim lui Dumnezeu că s-a dat şi aici dovada sfântă şi frumoasă că, în Biserica noastră creştină, Dumnezeu a adus un suflu nou. În poporul nostru, Dumnezeu a adus o lucrare nouă şi minunată, care a început să pună în valoare frumoasele şi sfintele învăţături şi obiceiuri din vremea primilor creştini. Aceasta este Lucrarea în care noi ne-am născut duhovniceşte. Aceasta este Oastea Domnului.
Aceasta este binecuvântata mişcare duhovnicească din Biserica noastră, care a aşezat lucrurile la locul lor, cum le-a rânduit Dumnezeu şi cum le-au lăsat Sfinţii noştri Părinţi. Aceasta este Lucrarea care înlătură ceea ce a adus vrăjmaşul ca să otrăvească viaţa creştină şi atmosfera sfântă din Biserica noastră.
De aici încolo aveţi un exemplu, un model de nuntă duhovnicească în care de la început şi până la sfârşit să se slăvească Dumnezeu. Cei doi care s-au unit sub binecuvântarea lui Dumnezeu au pornit frumos, aşa cum spune şi Cuvântul lui Dumnezeu şi cum spune şi înţelepciunea părinţilor noştri rămasă în proverbele noastre. Dacă acest pas l-au început cu Dumnezeu, să rămână până la sfârşit credincioşi, statornici, cu faţa unul spre celălalt.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – Vol. I