„Iată Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii“
„(…) S-a oferit Domnul, de bunăvoie, să fie preţul de răscumpărare… Fiul lui Avraam, prin rânduială divină, a fost salvat de la jertfire; Fiul lui Dumnezeu, nu! Şi pe parcursul drumului Sfintei Evanghelii, care ne face să înţelegem rostul celor trimişi de El ca nişte miei, vedem cât de necesară este dăruirea Fiului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii. (…)
Ezechiel are un cuvânt care spune: «Dumnezeu vă va da o inimă nouă». Părintele Constantin, mai înainte, a folosit expresia transfuzie în fiinţa omenească a Sângelui lui Hristos. Or, pentru ca să pulseze în viaţa noastră duhovnicească ceea ce Duhul Sfânt vrea să ne facă să înţelegem, mai trebuie acum un transplant al unei inimi noi, de esenţă divină, ca să folosesc acelaşi tip de expresie, ca a părintelui. Nu poate să funcţioneze prin transfuzie divină Sfântul Sânge răscumpărător al unei vieţi noi, în inima noastră veche.
Iată ce înseamnă a fi cu adevărat o lucrare nouă! Iată toate lucrurile sunt noi! Împărăţia ce va să fie va funcţiona după legile rânduite de Dumnezeu. În ea vor fi oameni născuţi din nou. Şi copiii lui Dumnezeu mereu au înţeles acest lucru. Dar trăim într-o lume în care vrăjmaşul lui Dumnezeu lucrează cu armele lui, şi cel care vrea să se războiască cu el trebuie să ştie cum trebuie să fie înarmat, ca să poată să se angajeze la luptă împotriva lui. (…)
Când Mitropolitul face invitaţia aceea Părintelui Iosif, Părintele acceptă chemarea. Şi, pentru ca să-l poată folosi Dumnezeu dincoace, îl desprinde de cele pământeşti, aşa cum fratele Traian ne arată în «Istoria unei jertfe». Într-un fel, Părintele a înţeles ca toată grija cea lumească să o lepădăm, dar mai erau unele fire ce-l mai legau şi Dumnezeu îl dezleagă într-un mod tainic. De multe ori, operaţia pe care o face Dumnezeu e dureroasă. Cred că şi transplantul pe care îl face Dumnezeu e dureros, dar nu se poate fără de el. Iar cel care înţelege şi se supune, socotind că în tot ceea ce are Cuvântul lui Dumnezeu de realizat în viaţa lui e voia Sa, acela acceptă. Ori acceptul acesta, de multe ori, ne pare de neînţeles.
Însuşi acceptul Naşterii lui Hristos, când Solul ceresc vine la Sfânta Fecioară şi îi face propunerea, a fost foarte dificil. La fel, chiar Naşterea Mântuitorului. (…) Părintele Iosif a fost unul dintre aceia cărora Mântuitorul a spus: «Iată vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor». Nu neapărat în sensul că cei între care ne trimite Domnul ar fi lupi, ci în înţelesul de a nu riposta, de a nu fi nemulţumiţi sau de a nu cârti atunci când Dumnezeu vrea să ne dăruiască miel de jertfă pentru cauza Lui, pentru Evanghelia Lui, pentru cei între care am fost trimişi cu solia divină… Şi Părintele a acceptat-o! Ce ar fi fost de noi dacă el n-ar fi acceptat-o? (…)
Ce minune ar fi în lumea asta, când acceptul jertfirii pentru cauza lui Hristos l-am înţelege toţi? Nu numai unii.
Venim la vorba părintelui Necula, de mai înainte: şi noi ne lăudăm în Oastea Domnului: Eu nu sunt ca şi celălalt. Eu postesc… Eu mă rog… Eu am Biblie… O iau în mână… Şi eu vorbesc… Şi eu sunt de-atâţia ani… Ba, de multe ori, vin şi fraţii şi te măgulesc cu cuvintele: «Perii cărunţi ai fraţilor care sunt de-atâta vreme!…». Dar care-i rezultatul adevăratului înţeles al felului tău de a fi folositor pentru cauza lui Dumnezeu?
Are Părintele Iosif un cuvânt care spune: «Oastea Domnului apără cu îndârjire drepturile lui Dumnezeu în lume». Dumnezeu are drept asupra noastră. (…)
Partea cea mai importantă astăzi este aceea a trăirii învăţăturii. Şi parcă aici ne-am învinovăţi că suntem restanţieri şi deficitari. Să nu ne prea lăudăm. Să lăsăm să vorbească mai mult fapta noastră, viaţa noastră, comportamentul nostru în casa noastră, în familia noastră… cu soţia mea, cu copiii mei, cu cei pe care îi am dragi ai mei şi cu ceilalţi pe care nu-i am dragi sau care nu ne sunt dragi… Să nu fim cumva pentru nimeni o pricină de poticnire, prin absolut nimic, să ne străduim mereu şi să ne întoarcem privirile înăuntrul nostru: Nu mai este ceva în viaţa mea care face să nu mă potrivesc aşa cum ar vrea Dumnezeu să fiu în Biserica Lui cea vie? Nici în construcţia unei biserici de zid o cărămidă sau o piatră ce nu se potriveşte, meşterul n-o poate folosi oricum, ci vine cu ciocanul şi o loveşte, scoţând partea ce are un colţ, pentru a putea fi pusă în zid…
Sunt atâtea colţuri în vieţile noastre pe care Dumnezeu vrea mereu să le scoată. E o operaţie pe care o face Dumnezeu în viaţa noastră, pentru ca să poată forma Biserica cea vie, cea una, cea frumoasă, cea cu haina spălată prin Sângele Crucii Lui şi prin lacrimile pocăinţei, ale spovedaniei mele. Pentru ca, primindu-L pe Hristos în viaţa noastră, să-I permitem să ne înnoiască, să ne facă o inimă nouă, un duh nou, un om nou, o viaţă nouă. Numai atunci am avea rezultatele ce le-ar vrea Dumnezeu şi le aşteaptă de la noi.
Trăim într-o lume în care e nevoie de o armată a lui Dumnezeu. Iată că, în Biserica noastră, Dumnezeu, prin Părintele Iosif, a iniţiat şi există astăzi o Oaste a Domnului. Par a fi mai multe oşti. Aşa a spus Părintele Iosif: «După plecarea mea, vor apărea mai multe oşti, dar Oastea cea adevărată va fi aceea care va păstra învăţătura de la început» Şi va rămâne unde a fost aşezată ea: aici, în Biserica Lui. Oastea Domnului e o oaste a Bisericii. Pe timpul Părintelui Iosif, Arhimandritul Scriban era apărătorul dârz al Oastei. Îl cunoştea foarte bine pe Părintele Iosif, cunoştea Lucrarea Oastei şi mereu se bucura şi privea asupra a ceea ce se petrecea în ţară. El spunea că Oastea Domnului este un candelabru al Ortodoxiei româneşti. Suntem noi aşa în Biserica noastră? Voi sunteţi lumina lumii! Luminează prezenţa mea acolo unde sunt? Voi sunteţi sarea pământului! Sărează viaţa mea? Dă gust vieţii? Opreşte stricăciunea în jurul meu? Niciodată parcă n-a fost asemenea stricăciune. Şi, de mâine, va începe duhoarea stricăciunii păcatului ce se încuibează tot mai mult cu fiecare zi ce trece. Reuşeşte Oastea Domnului, care se laudă, să oprească stricăciunea? Nu observăm ce se petrece? Chiar dacă zicem că nu mergem pe căile pe care merge toată lumea, dar putem, prin neveghere, să acceptăm duhul lumesc şi concepţia, judecata, gândul lumesc în inima mea, în casa mea, în familia mea şi să duc în Oastea Domnului lumea.
Sunt deci nişte lucruri asupra cărora face, întâlnindu-ne aci, să ne sfătuim, gândindu-ne că şi în direcţia asta a fost gândul nostru de la Sibiu, să ne sfătuim împreună, să vorbim cu fraţii, să ne întâlnim mereu la rugăciune, să nu înceteze, să nu fie ceas din zi şi din noapte, în cursul anului şi al întregii noastre vieţi şi până la capăt, cititul Psaltirii, rugăciunea, nu de formă, ci să înţelegem că ea e un mijloc prin care Dumnezeu ne păzeşte, e o armă care, folosită, ne păzeşte de uneltirile diavolului. Şi apoi, este mijlocul prin care ne putem întâlni la rugăciune într-o dragoste fierbinte unii faţă de alţii şi faţă de cei de lângă noi, faţă de adunarea din care facem parte, faţă de Biserica noastră, faţă de preotul din biserica mea, faţă de oraşul meu, faţă de ţara noastră. (…)
Urmăriţi binele cetăţii în care locuiţi, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei. (…) Din punct de vedere naţional, ţara noastră, România, are nevoie de această Lucrare, ce trebuie să-şi dovedească prezenţa ei aici, în mijlocul unui neam şi al unui popor. În Biserica noastră, ea trebuie să fie un sprijin dat preotului şi Bisericii noastre, acolo, în parohia din care facem parte. Să se cunoască faptul că este Oastea Domnului acolo. (…)
Nu există biruinţă fără de jertfă. (…) Iertarea ta e în virtutea ispăşirii şi a morţii Lui. Aşa s-au jertfit şi ei, fraţii noştri. Primul, pe Cruce. Celălalt, omorât cu pietre. Celălalt, pe rug, pe stâlpul cu smoală… până când, în veacul nostru, fratele Mândroni şi părintele Felea, în puşcărie. Şi numai Dumnezeu ştie ce va fi mâine sau poimâine. Şi, dacă nu va fi nimeni astăzi să poată fi model, din generaţie în generaţie, pentru cei care vor veni, ce se va întâmpla atunci, oare? Nu va răspunde nimeni pentru asta? De aceea, să ne socotim şi răspunzători şi să simţim obligaţia noastră sfântă de a trăi Evanghelia, nu numai cu gura mărturisind-o, ci cu propria noastră viaţă, şi toate să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră, şi a Neamului, şi a poporului nostru. Amin.“
Fratele Moise Velescu
din cuvântul de duminică, la a 61-a comemorare a trecerii la cele veșnice a Părintelui Iosif Trifa ( februarie 1999 )

