Știu că exişti. De asta nu mă îndoiesc, ci sunt convins ca de propria-mi existenţă. Şi cum să-ţi contest prezenţa când te simt în mine, cam rar, e adevărat, dar te simt.
Care este numele tău? Numele tău adevărat, nu cel dat de teologi, filozofi şi alţi despicători ai firului în patru. Care este rolul tău în mine?
Ţi se spune îndeobşte conştiinţă. Cei care spun că împlinesc porunca „ascultării“ te-au botezat „glasul lui Dumnezeu“ în om, funcţie esenţială a sufletului. Bază interioară existenţială te-au numit existenţialiştii. Eu sub ce nume să te aşez? Dar eu sub ce nume să mă aşez?
Am zis că te simt. E adevărat. La fel de adevărat e că te şi aud. Dar palide, dureros de palide sunt aceste simţiri. De ce sunt aşa de înăbuşite ecourile tale? În ce străfund al fiinţei mele te zbaţi încătuşată? Te-am înmormântat în mine? Nu. Nu încă. Lăuntrul meu e însă un leagăn moale în care zaci cufundată întrun somn adânc, înspăimântător de adânc, îngânată de cântecul cu viers amar al amarelor şi repetatelor mele căderi.
O, vinovatele mele căderi! O, adormită conştiinţă! Trezeşte-te şi mă ridică! Nu şoaptă suavă, nu glas puternic, ci tunet fă-te în urechea căzutei mele fiinţe! Nu striga, ci urlă în mine, la orice înclinare spre păcat! Nu cruţa biciul asprelor mustrări, când tind să devină „normale“ pentru mine atâtea anormalităţi păcătoase! Joacă-ţi rolul de judecător acum şi aici, şi nu Atunci şi Dincolo! Ajută-mă să-mi vin în fire! Ajută-mă să mă mântuiesc!
Ilie URSACHE
