Prima zi de Naşterea Domnului
Colindatul s-a încheiat la fratele Traian Dogaru, pe Valea Limpede. Era dimineața, spre zorii zilei…
Numaidecât sora Zorița aşternu pe unde şi cum putu ca să apucăm măcar două ore de odihnă. Dar, când să mă scol, mari dureri de cap, friguri, tuse şi toate simptomele de gripă. Sora Zorita mă fricționă pe cap, pe mâini şi cum ştiu ea, apoi zise: „Am să vă fac un harbatei şi are să fie bine”. Doamne Iisuse,- mă gândii eu – oare ce-o mai fi şi acela? Era un ceai din plante, foarte gustos.
Abia terminarăm cu dădăcitul şi casa se umplu cu frați şi surori. Iar meditații biblice şi rugăciuni pentru adunare… Era ziua de Crăciun. Ne rugam ca darul adunării să ne fie îmbelşugat cu cele mai alese bucate duhovniceşti.
După-masă, ne-am deplasat la sora Viorica, o casă mare arhiplină de frați și surori. Fratele Mihai ne întâmpină cu dragoste. Se face rugăciunea de începere. O, ce minune!… Cu bucurie negrăită, împreună cu întreaga creştinătate, sărbătorim venirea în lumea noastră a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, Mesia Cel proorocit de demult, Care, la plinirea vremii, S-a născut din Fecioară.
Cerul a dat steaua cea luminoasă, îngerii în coruri armonioase au dat slavă lui Dumnezeu, cântându-i Osanale, pământul a dat peştera, iar Fecioara Maria, din umbrirea Duhului Sfânt, a dat pe Fiul lui Dumnezeu.
Vestea venirii în lume a Domnului şi Mântuitorului să o primim cu suflete curate. Ea aduce bucurie negrăită, „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui, Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9, 6).
Râvna Domnului Oştirilor va face ca domnia Lui să crească şi neprihănirea Noului Israel în aşezământul cel nou să se sprijinească pe tăria judecăţii Lui.
Bucuria Naşterii Domnului aduce începutul tuturor bucuriilor creştinătății, revărsând asupra noastră daruri duhovniceşti, mai presus de toate stând bucuria Întrupării lui Mesia, împlinitorul minunatelor profeții. Căci pe El, Tatăl cel Ceresc Îl trimite în lume – la vremea profețită – să Se nască şi să crească, să ne mântuiască.
O, ce veste minunată
La Betleem ni s-arată!
Astăzi S-a născut
Cel făr’ de-nceput,
Cum au spus prorocii.
Domnul Iisus nu S-a născut într-un palat, ci în ieslea sărăcăcioasă a unui staul rece, într-o noapte adânc întunecoasă, dar luminată de Steaua cerească. Era o noapte tainică şi sfântă, la care suntem chemaţi şi noi, să-L primim şi să-L vestim:
Cete de îngeri coboară,
Staulul îl înconjoară
Şi fi cântă lui Iisus
Slavă întru cei de Sus.
Naşterea Domnului Iisus aduce slobozenie Evei, care, prin greşeala ei, ne-a condus la moarte. Prin Eva cea nouă, Sfânta Fecioară Maria, greşeala Evei se îndreaptă, devenind: „cea plină de daruri” (Luca 17, 28). Vrednicia Fecioarei face lumină şi în privința aceasta.
Sărbătoarea este şi revărsare de daruri cereşti, căci sufletele credincioase fac legământ cu Hristos pentru trăirea cu El în Dumnezeu, Care este „,totul în toți”, căci în El viem, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). E dureros că pentru cei mulți, care nu cred, Sărbătoarea aceasta rămâne o taină, ținându-le sufletele despărțite de Dumnezeu, din cauza necredinței lor.
Ne bucurăm în Domnul că la această sfântă sărbătoare ia parte lumea văzută şi nevăzută, dar descoperită atunci; de la îngeri şi om, până la aştri, lună şi stele. Cerul şi pământul, cu toate podoabele lor de daruri, cântă şi adoră pe Mesia, Marele şi Veşnicul Împărat.
Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, vine la noi ca „Soare al Dreptăţii” „Lumina lumii”, „Pâinea şi Apa Vieţii”. El ne luminează cu razele Sale ființa, ne dă înaltă cunoaştere despre Dumnezeu ca Părinte desăvârşit în bunătate, despre fericirea veşnică ce ne-o dă ca dar, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi frați întreolaltă. Iubirea lui Dumnezeu în care suntem cuprinşi este fără de margini, căci prin credință, neprihănire şi adorare suntem părtaşi familiei cereşti. Şi, astfel, Sărbătoarea aceasta, care este Izvor al bucuriilor, ne uneşte pe toți creştinii într-o singură familie, sub oblăduirea aceluiaşi Părinte.
Printre cei dintâi care au primit vestea şi s-au bucurat cu bucurie mare de Naşterea Mântuitorului au fost magii de la Răsărit – care, în drumul lor spre locul unde S-a născut Pruncul Divin, au fost călăuziți de Steaua cerească – și păstorii Betleemului care au fost înştiinţaţi de îngeri.
Marea şi minunata sărbătoare creştinească să ne înveselească şi pe noi, să ne facă să săltăm de bucuria tainei Betleemului. Să-L primim pe Domnul ca Mântuitor în inimile noastre, cu viață supusă. Să ne închinăm Lui şi să cinstim pe Maica Sa, care-L naşte, pe Sfânta Fecioară Maria, care a fost în toată vremea alături de Fiul ei, de la naşterea Sa, până la Moartea, Învierea şi Înălțarea Lui în slavă, purtându-I de grijă şi rămânând, astfel, peste veacuri, icoana celei mai vrednice mame, demnă de urmat de către toate mamele creştine.
Cinstirea ce i se cuvine Preacuratei Fecioare Maria este pentru sacrificiile sale privind Naşterea, creşterea, întreaga activitate a Fiului Său pe pământ, precum şi pentru înțelegerea arătată față de lucrurile lui Dumnezeu privitoare la planul său de mântuire a neamului omenesc. „lată roaba Domnului! Fie mie după Cuvântul Tău!…” Ce învoială deplină la conlucrare cu Adevărul, cu Dumnezeu, pentru mântuirea neamului omenesc!
Primind cu bucurie şi dăruire deplină acest Mare Dar Ceresc din noaptea sfântă de Crăciun, primim iertarea, demnitatea de fii şi moştenitori ai Împărăției veşnice, ne mântuim prin har… Căci Pacea Lui ne-a fost turnată în suflete cu îmbelşugare, iar moartea a fost înfrântă prin Cruce şi Înviere, eliberându-ne din jugul robiei.
Slavă veşnică aducem Tatălui Ceresc, Care, din milă şi dragoste, ne-a dat pe Fiul Său, binecuvântându-ne cu acest mare dar; şi Fiului, Care de bunăvoie S-a dat preț de răscumpărare; şi Sfântului Duh, Care ne adevereşte şi ne conduce spre marile împliniri duhovniceşti!
Cinstim şi pe Preacurata Maică, pentru meritele ei în această operă de mântuire.
Acestea au fost punctele principale dezvoltate pe larg de frații Verdeş, Mihai, Traian, Oanea, Cornel, surorile Maria, Ileana, Minerva.
Rugăciuni fără grabă şi cu multe lacrimi au încheiat frumoasa şi duhovniceasca adunare, la Corna, din ziua de Crăciun a anului 1947. Și până seara târziu glasuri melodioase înălțau spre cer cântece de slavă şi preamărire pentru Domnul Slavei.
Slăvit să fie Domnul!
A doua zi…
Cu fratele Verdeş şi frații din Corna ne-am deplasat la Roşia Montană. În casa fratelui Iosif, mama lui pune mâncarea în farfurii. Frații se uită unii la alții şi, deodată, cu toții izbucnesc într-un plâns nepotolit. Ne ridicăm fiecare din locul unde eram şi ne aşezăm în genunchi. A urmat o oră de rugăciuni cu lacrimi fierbinți, ca în biserica primară, când s-a cutremurat casa, adică sufletele, primind har şi binecuvântări cereşti.
Ridicați de la rugăciune, nimănui nu i-a mai fost foame. Toți mâncară din mana cea cerească.
Sora-gazdă a rămas să golească farfuriile din nou în oală, iar noi cu toții ne-am îndreptat spre casa familiei Bar, unde avea să fie adunarea.
Şi aici, alte revărsări de har şi binecuvântări. Viața omului nu este numai pământească, ci una mai înaltă, spirituală, duhovnicească, la care Mântuitorul nostru Se referă adesea în Sfântul Său Cuvânt, când zice: „Marto, Marto, de multe te îngrijeşti, dar Maria şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea” (Lc 10, 41). „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră… Şi Tatăl vostru Cel Ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?” (Mt 5, 25-26). „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).
Mai mult şi mai presus de toate, este partea cea bună care nu se va lua de la noi, ceea ce înseamnă urmarea căii spre desăvârşire în comuniune cu Dumnezeu, viață la care ajungem prin lepădare de noi înşine, ferindu-ne de păcat, urmărind „pacea şi sfințirea fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr 12, 14).
Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre două căi: calea vieţii şi a morții. Calea vieții înseamnă viaţa veşnică. Păcatul este cu adevărat calea întunericului şi a morţii, iar vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. Sf. Vasile cel Mare spune că păcatul este o boală a sufletului, care aduce cu sine suferinţa şi moartea. Un astfel de suflet este vrednic de plâns şi de tânguire fără de încetare. Pentru păcat trebuie să ne curgă orice lacrimă, iar suspinul să nu înceteze a ieşi din adâncul inimii noastre. Căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. El vrea ca toți oamenii să se mântuiască şi, prin înfrânare, să dobândească desăvârşirea în iubire.
Postul, cu toate ostenelile sale este zadarnic dacă nu am dobândit, o dată cu el, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele – spune un alt Părinte al Bisericii.
Rugăciunea, ca şi întregul cult, este expresia Iubirii Divine, care prin Duhul coboară în sufletele credincioase, spre a le sfinți, întări şi înălța la comuniunea de iubire cu Părintele Ceresc. Iubirea aceasta eliberează sufletul de păcat, spre a putea să intre în comuniunea dragostei lui Dumnezeu. Căci oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu (cf. I In 3, 9).
Iată de ce a venit Domnul Iisus în lumea noastră, ca să ne împărtăşească din lumina Lui cerească şi să ne facă fii ai luminii cereşti, fii ai Învierii, fii ai lui Dumnezeu.
O, suflete dragă, nu mai sta în păcat, nu iubi deşertăciunea, ci scoală-te din morţi şi Hristos te va lumina! Nu mai sta nepăsător, ci vino astăzi, leapădă egoismul, îndreaptă-ți inima spre Domnul şi uneşte-te cu El prin legământ, ca să fii împodobit cu har, căci celor smeriți El le dă har cu îmbelşugare. Spune-I Lui ce te apasă, spune-I că eşti păcătos şi ai rătăcit pe drum.
Sfaturile şi îndemnurile la pocăință au stors multe lacrimi şi, îngenuncheați la picioarele Crucii Mântuitorului, multe suflete au făcut legământ cu El.
Slavă veşnică şi preamărire numai Lui, căci vrednic este!…
A treia zi…
Ne aflăm la sora Minerva, la Tău. Sărbătoarea martiriului Arhidiaconului Ștefan revarsă noi nădejdi de primenire în baia naşterii din nou. Inimile noastre sunt pline până la revărsare de aleasa bucurie a prăznuirii Naşterii Mântuitorului, căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut, ,,Fiu al omului”, ca pe noi să ne mântuiască şi, din fii ai Gheenei, să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăției cerurilor.
Învăluiţi de marea dragoste a lui Dumnezeu, oamenii cucernici au primit cu bucurie naşterea cea bună a iertării şi împăcării, au deschis inimile larg, au primit pe „Domnul Păcii”, au început viețuirea paşnică şi fericită, au răspândit mesajul iubirii divine prin care să ne mântuim. Dar nici satan, duşmanul binelui, nu stătea pasiv față de o mântuire aşa de mare, prin care omenirea, vândută în mod nelegiuit prin înşelăciune, să poată participa acum, prin Fiul lui Dumnezeu, la nădejdea Slavei, crezând în El. Astfel, încă de la Naşterea Domnului, intrând în oamenii cei răi şi supuşi lui, s-a ridicat împotriva binelui şi fericirii, împotrivindu-I-se. Irod s-a tulburat mult şi tot Ierusalimul împreună cu el. A poruncit să fie ucişi mii de prunci, voind astfel să-L omoare pe Domnul Iisus Hristos. Dar Dumnezeu a poruncit lui Iosif să fugă în Egipt cu Pruncul şi cu Mama Lui, dinaintea duşmanilor.
Potrivnicii se arată şi mai târziu pe calea mântuirii. Domnul Iisus, din dragoste pentru oameni, săvârşea fapte minunate şi-i învăța ca nimeni altul. Fariseii şi cărturarii I se împotriveau şi căutau pe toate căile să-L omoare. Astfel, Domnul Iisus Hristos a fost prins, răstignit pe cruce, omorât, dar a treia zi a înviat.
Au fost nenumărați martori ai Învierii, care L-au văzut viu, L-au pipăit, au mâncat cu El la masă şi L-au văzut înălțându-se la cer din mijlocul lor. Ei ne-au transmis minunatele evenimente şi am devenit şi noi martori ai Lui şi fii ai Învierii.
Răspândirea creştinismului în lume nu este privită bine de o mare mulțime de oameni. De aceea, Domnul Iisus le-a spus ucenicilor şi ne spune şi nouă că vom fi şi noi urâți de oameni, urmăriți şi chiar ucişi pentru Numele Său: „Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi L-am spus: Nu este sluga mai mare decât Stăpânul. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi Dar vă vor face toate aceste lucruri
pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (In 15, 20-21).
Îndată după Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului Iisus, cuvintele de mai sus, rostite de mai multe ori, au început a se împlini. Nu fără de rost este aşezată prăznuirea primului martir îndată după cea a Naşterii Domnului. În scrierile Sfinților Părinți, ni se spune că pentru cei ce îl mărturisesc pe Hristos Domnul moartea este „naştere” pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cea dintâi comunitate creştină – după cum citim la Fapte, cap. 6 şi 7 – a luat naştere în Ierusalim, îndată după marele eveniment al Pogorârii Sfântului Duh.
Două elemente stau la baza înfrățirii: unul trupesc, material, şi altul sufletesc, duhovnicesc. „Inima şi sufletul mulțimii celor ce crezuseră erau atunci una şi nimeni nu zicea că este ceva al său din averea sa, ci toate erau de obşte. Nimeni dintre ei nu era lipsit, căci cei ce aveau țarini sau case le vindeau, şi prețul celor vândute îl depuneau la picioarele Apostolilor” (Fapte cap. 4). Şi cu mare putere Apostolii propovăduiau Cuvântul, vesteau marea minune a Învierii Domnului Iisus şi un mare har era peste toți.
Crescând numărul creştinilor şi înmulţindu-se, nu dovedeau să slujească şi la mesele numite „agape”, şi la misiunea principală de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Sfinții Apostoli au adunat mulțimea credincioşilor, zicându-le: „Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte Cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați şapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujba
(Fapte 6, 2-3).
Printre cei aleşi – şapte diaconi- era şi Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, plin de har şi de putere. El făcea minuni şi semne mari în popor. De la început, diaconii ajutau şi în cele duhovniceşti pe Sfinții Apostoli. Diaconie înseamnă slujire îndreptată şi către Dumnezeu prin rugăciune, şi către oameni, prin fapte bune.
Sfântul Ştefan îndeplinea deopotrivă îndoita slujire. Se vede din versetul zece, unde ni se spune că Ştefan propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu, era plin de har şi de putere şi nimeni nu putea să-i stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea. Arăta că Iisus Hristos este Mesia Cel prorocit şi aşteptat.
În capitolul 7 din Fapte, a descris toată istoria poporului Israel şi-i mustră că au prigonit şi omorât pe prorocii care au vestit venirea lui Mesia, că nu L-au primit pe Iisus şi L-au ucis.
Citim că, în timpul vorbirii sale, fața îi strălucea şi chipul îi era ca al unui înger.
Ca o încheiere a strălucitei cuvântări dovedită pe temeiul Sfintelor Scripturi, el zise: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Socotindu-i-se acestea ca o hulă la adresa lui Dumnezeu, iudeii au hotărât să-l omoare. L-au scos afară din cetate şi-L loveau cu pietre. Sub nemiloasele lovituri, Sfântul Ştefan, încredinţat că-şi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, se ruga: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi, zicând acestea, şi-a dat duhul, mutându- se de aici, din lumea durerilor, în țara fericirilor eterne, lângă Domnul Iisus, pe Care L-a slujit şi mărturisit.
Să urcăm şi noi, dragi frați şi surori, pe culmile Iubirii Cereşti, ca, asemănându-ne Domnului şi urmaşilor Lui în credința Adevărului, să moştenim împreună cu ei țara cea minunată pe care Domnul Iisus ne-o adevereşte în Sfântul Său Cuvânt şi pentru care nenumărați martiri, începând cu Sfântul Ştefan pe care astăzi îl sărbătorim, au depus cea mai frumoasă mărturie.
Mai este loc, mai este har. Veniți şi gustați ce bun este Domnul. Veniţi şi vă hrăniți cu bucatele Lui alese şi vă bucurați de minunata Patrie cerească, în care vom locui veşnic, dacă ne înrolăm cu deplină dăruire în marea familie a celor deveniți sfinți prin harul Domnului.
Cu sfinte rugăciuni şi cu legăminte s-a încheiat frumoasa adunare de la Tău. Cuvântul vestit cu multă dăruire de frații care s-au perindat la vorbire a devenit balsam pe multele răni sufleteşti. Şi imnuri de slavă răsunau din piepturi cucernice, răspândind mireasma Iubirii de Sus.
Cornel Rusu- Cuvântul-cheie a darurilor, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pag 234- 242
