Vine seara neştiută, uşa ochilor s-o-ncuie,
seara asta nu e dată să şi-o ştie nimănuie;
fericiţi sunt ochii care au aflat lumina dulce
care-o să-i închidă-n pace când vor merge să se culce.
Vine ziua ce va frânge cerul lumii la amiază,
prăbuşind un val pe altul şi o groază pe-altă groază.
Unde ai să fugi atuncea tu, cel ce-astăzi râzi de toate,
şi când toţi vor fi-n osândă, cine crezi că te mai scoate?
Vine clipa ce va face luna ca un cheag de sânge
şi pe soare-l va aprinde cu un trăsnet ce-l va frânge,
şi pământul îl va pierde un vârtej într-o ’noptare,
numai sufletele toate vor privi nemuritoare.
N-au să fie munţi, să cadă peste cei ce-ar vrea să moară,
nici morminte, să-i înghită de ce văd şi-i înfioară,
nici mări unde să se-arunce dinaintea Celui care
ei L-au răstignit odată – şi-acum iată-L ca un Soare.
Vine! E aproape! Iată-L – toate semnele arată
că-i aici. Că-i chiar la uşă Faţa Lui înfricoşată.
– Vino-n braţele-I deschise azi, cât mai aşteaptă încă,
peste-o clipă te va-nghite poate noaptea cea adâncă.
TRAIAN DORZ din ”Cântări Eterne”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
1 Comment