Meditaţii Traian Dorz

VUIETUL FURTUNILOR MELE

1. Iar Tu m-ai lăsat acolo aşa, până când durerea şi-a făcut în mine lucrarea pe care numai ea o putea face.

2. Până când singurătatea mi-a zdrobit inima, cum numai ea mi-o putea zdrobi.

3. Şi până când dorul meu după Tine mi-a ars şi mi-a arat sufletul, cum numai el mi-l putea arde şi ara.

4. Atunci, când n-am mai putut răbda,
am aruncat totul!
Am dispreţuit împotrivirea şi stăpânirea tuturor,

5. am rupt lanţurile, am aruncat zdrenţele, am lepădat orice teamă şi orice ruşine

6. şi am pornit ca un nebun să Te caut pe Tine, Cel alungat de nebunia mea.

7. Aş fi dat orice, aş fi făcut orice, aş fi suportat orice, numai să Te mai pot afla, să Te mai pot întâlni, să Te mai pot vedea o dată. Oriunde, oricum, oricât.
Tu, singura potolire a tuturor furtunilor mele!

8. Înnebuneam când îmi aduceam aminte ce mi-ai făcut Tu şi ce Ţi-am făcut eu.

9. O, de Te-aş mai întâlni o clipă sau măcar să Te pot vedea chiar şi de departe!

10. Doar să Te mai văd o dată, chiar şi dacă nu m-ai vedea Tu.

11. Măcar să nu-mi spui nici un cuvânt, să nu-mi faci nici un semn, ci numai să Te pot vedea.

12. Mergeam pe câmpuri şi priveam în jurul meu, să nu fie nimeni să mă audă, ca să pot striga ca un nebun Numele Tău.

13. Cu obrajii şiroind de lacrimi, cu mâinile uscate întinse spre Cer, cu ochii topiţi şi încercănaţi de dorul Tău dureros, strigam nu numai cu toată inima, ci şi cu toată gura:

14. – Unde eşti oare Tu, Cel pe care Te doreşte inima mea?

15. Tu, Cel fără de care nu pot nici trăi, nici muri…

16. Cel atât de aproape şi atât de departe de mine. Dorul meu, Dorul inimii mele nebune…
17. Şi ascultam. Poate de undeva voi auzi vreo nădejde. Oricât de slabă…

18. Dar nu auzeam decât ecoul amar al singurătăţii din jurul meu. Şi ecoul acela, de o mie de ori mai amar, al singurătăţii dinăuntrul inimii mele,

19. ecoul amar, repetat şi înmulţit de toate dealurile, de toate văile, de toate amintirile mele – străbătute şi părăsite de Tine – până când rămâneam şi mai singur.

20. Să-mi mângâi singurel refrenul din plângerea plângerilor mele, care să-mi rupă şi mai adânc inima:

Bolnav de iubire şi zdrobit de jale,
am pornit pe drumuri lungi a Te găsi,
să-Ţi sărut cu lacrimi urma urmei Tale
– şi măcar o dată Faţa-a-Ţi mai privi…

 

* * *

 

O sfântă, unică iubire,
o fericit prilej avut,
cu câte lacrimi te plăteşte
acela care te-a pierdut!

Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu

Lasă un răspuns