Ajuns în cartierul Ghencea, fără biserică, acest om al lui Dumnezeu, cu un trup puţintel ca al Părintelui Iosif, dar cu un suflet uriaş, şi-a luat ca o sarcină cerească, ridicarea, în această parte a Capitalei, plină numai de păcătoşenie şi necredinţă, a unei mari şi puternice biserici.
Predat el însuşi Domnului, mai întâi, s-a devotat apoi în totul Lucrării Lui. A ridicat în cartierul Ghencea, mai întâi, o puternică biserică vie de suflete predate Domnului, apoi, împreună cu acestea, o adevărată catedrală şi de zid, în care să fie slăvit Numele Domnului şi mărturisit Cuvântul Său.
Mai târziu, vom avea prilejul să vorbim mai pe larg despre toate aceste lucruri.
Acum am vrut să spunem doar atât că, de acest preot, atât de departe ca trup de Părintele Iosif, Domnul S-a folosit spre a-l ajuta pe trimisul Său, în cel mai înalt fel, tocmai în cele mai grele clipe ale vieţii sale.
Când era pe patul de moarte, la Geoagiu, în acele clipe care păreau ultimele, Părintele Iosif, după el a trimis telegramă să vină să-l împărtăşească.
Când era pe alt „pat de moarte“, la începutul anului 1935, cu foaia «Isus Biruitorul» oprită şi cu lacătul Cenzurii la tipografie, Părintele Iosif la el a alergat să-i vină în ajutor cu foaia «Ostaşul Domnului».
Iar acest „adevărat frate“ şi tovarăş de lucru şi de primejdie, i-a răspuns cu tot sufletul său, punându-şi în cumpănă totul, spre a împlini deplin voia lui Dumnezeu şi spre a fi în totul alături de „martirul Evangheliei“, despre care a scris atât de mişcat şi de frumos.
A fost voia Domnului însă ca, deşi mai tânăr decât Părintele Iosif, după ce o vreme a suferit de aceeaşi boală şi au zăcut împreună în acelaşi loc, el să plece la Domnul mai devreme cu un an decât marele său frate.
A trecut la Domnul în 19 febr. 1937, la numai 33 de ani. Dar ce ani minunaţi!
Mai avem încă de vorbit despre el.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. I, pag 264
În nr. următor (din 28 febr. 1937) se publică pe larg o dare de seamă despre:
„Înmormântarea părintelui Vasile…
O durere înălţătoare şi sfinţitoare
72 de fraţi şi de surori au depus legământul în faţa sicriului şi a jertfei sale. Fraţi din toată ţara s-au strâns la Bucureşti, având între ei şi pe părinţii Iosif de la Sibiu şi Vladimir din Basarabia. O mulţime de zece mii de oameni l-au petrecut la mormânt. Slujba înmormântării a fost oficiată de vicarul Patriarhiei, Arhiereul Irineu Mihălcescu, cu un sobor de 15 preoţi. Au vorbit o mulţime de preoţi şi fraţi; momentul cel mai impresionant a fost vorbirea Părintelui Iosif.
La chemarea sa, din mijlocul mulţimii s-au apropiat pentru legământ 72 de suflete. Momentul legământului depus în faţa Părintelui Iosif şi lângă sicriul părintelui Vasile a fost cutremurător. Cuvântarea Părintelui Iosif de atunci este plină de o unică putere. Ne pare rău că nu o putem publica, din pricina spaţiului de aici. Vorbirile celorlalţi au fost pline de putere şi de lacrimi… Printre ei au fost şi: păr. Vladimir, Coman, Lazăr şi Stoica, generalul Ruginschi, fr. Ioan Marini, P. Maliţa, I. Dragomir, Gh. M. Enică, V. Constantinescu, C. Pârvu şi alţii.“
În faţa amintirii vii a acestui mare şi curajos biruitor al luptei Domnului, ne gândim la cântările noastre:
Hristos nu are morţi! Câţi poartă
în ei sămânţa lui Hristos
trăiesc măreţ şi ard şi luptă
cu suflet nalt şi curajos.
Cu viaţa lor, cu moartea lor
vestesc pe-un Viu Mântuitor
ce veşnic e Biruitor…
………………
Hristos nu are-nvinşi! Câţi luptă
pentru-Adevăr, cu El încinşi,
prin orice-nfrângeri, se înalţă,
din orice foc, ies mai aprinşi.
Din jertfa lor, cu slava lor
cinstesc pe-un Scump Mântuitor
ce veşnic e Biruitor…
Şi la adevărul că:
Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii n-au murit,
ci dorm frumos ca după o muncă fericită;
pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
lăsat de datoria cu dragoste-mplinită.
…Priviţi, acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
în sfintele lor umbre, ce soare-a fost ascuns
şi cât de sfinte umbre prin lume ei lăsară!
…Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii.
Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
nu înaintea morţii, ci după ea, ţi-a spus
Hristos că te aşteaptă a slavei răsplătire.
Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
ei strălucesc pe-ntinsul întregii veşnicii
cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. II, pag 310
3 Comments