Astăzi, 16 septembrie 2025, se împlinesc 25 de ani de la plecarea dintre noi a poetului, eseistului și publicistului Ioan Alexandru (1941–2000), o conștiință creștină și culturală a neamului românesc.
Om al credinței și al cuvântului, Ioan Alexandru a fost un fervent iubitor al Oastei Domnului, iar în poetul și psalmistul Golgotei Traian Dorz a găsit un frate de duh, un model de jertfă și inspirație.
Într-un articol publicat în revista Flacăra în 1977, Ioan Alexandru scria cu admirație despre acești „corifei ai Transilvaniei”, recunoscând în versul lor „sporii binelui și prinosul pe pământul românesc”.
Într-un alt articol publicat în 1990 în revista Renașterea, Ioan Alexandru scria din nou, cu o emoție rară despre fratele Traian Dorz, „poetul” care a fost „sufletul” mișcării Oastea Domnului. Îl numea „apostol și mucenic”, iar despre frații din această lucrare spunea: „Iată o lumină a lumii, iată sarea pământului, iată un om nou.”
Pentru Ioan Alexandru, acești oameni erau „copiii lui Dumnezeu”, „temelia de aur veșnică a României de astăzi și de ieri și de mâine”.
Prin versul său, prin mărturisirea sa publică și prin dragostea sa pentru Hristos, Ioan Alexandru a fost el însuși un ostaș al Luminii. Astăzi, îi aducem un prinos de recunoștință și îl pomenim cu evlavie, alături de cei pe care i-a iubit și cinstit.
Avere
de Ioan Alexandru
Averea unui neam, nepieritoare,
Stă în puterea de-a iubi,
Cât de smerit e-n sine fiecare,
Câți pruncuți îmbracă zi de zi.
Nu câte oale fierb la mine-n vatră,
Și de vin ulcioare am golit,
Ci inima de n-a rămas de piatră,
Cât urât în ea s-a pustiit.
De am trecut pe lângă mâna goală,
Întinsă de un cerșetor,
Zadarnic umbra-n jur răscoală,
Din peșteră ecou răsunător.
16.09.2025 / Sorin Micuțiu
