Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) de la nunta de la Sâmbăteni – 29 iulie 1979
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
„Să privim ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre, adică la Iisus.”
„Că nu este sub cer un alt nume dat oamenilor prin care să fie mântuiţi”.
Iubiţii mei fraţi şi surori, bucuria care ne încearcă astăzi e deosebită. Şi când caut [să înţeleg] de unde vine, mă gândesc în primul rând acum nouăsprezece veacuri, pe dealul Golgotei, Domnul Iisus Hristos a murit pentru mine şi pentru toţi cei ce cred în El, ca să le dea viaţă. Parcă El ne-a chemat ucenici la propovăduire şi atâtea jertfe s-au făcut de atunci până astăzi…
Dar să venim mai aproape de vremile noastre. Bucuria noastră de astăzi este că acum patru decenii, un om mic ca Zaheu s-a ridicat mai presus de vuietul lumii, să-L vadă pe Iisus Hristos. Şi n-a avut ce-i da ca şi Zaheu. N-a zis: „Îţi dau jumătate din averea mea”, dar [a spus]: „Îţi dau toată casa mea, Doamne! Mă dau pe mine şi dau şi casa mea!”. De aceea avem noi bucuria aceasta astăzi aici.
Iubiţii mei, bucuria noastră este Hristos. Suntem plini de bucurie şi avem totul deplin când Îl avem pe Hristos Domn şi Stăpân al inimii noastre. Fără de El nu suntem nimic, chiar nimic. Dar dacă Îl avem pe Hristos, atunci suntem cei mai bogaţi, fiindcă în El sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Suntem în chipul omului aceluia sărac din istorioară care toată viaţa a trăit cerşind şi din mila altora. Iar la sfârşitul vieţii şi-a donat casa unui vecin, ca să-l întreţină în ultimele zile ale sale. Şi îndată ce a murit, vecinul a demolat casa, să-şi întindă ale lui caturi. Şi săpând, numai la două palme sub casa omului cel sărac, a dat de o comoară… o mare comoară. Şi atunci şi-a zis: „O, sărmanul om… toată viaţa a trăit în mizerie şi comoara era la două palme de el”.
Dragii mei, aceasta ni se potriveşte nouă tuturor. Trăim în sărăcie sufletească şi comoara e lângă noi. Hristos e lângă noi, [dar] nu vrem să-L primim. Zicem uneori că-L primim, dar starea noastră nu dovedeşte. Cine dintre noi se poate smeri cum S-a smerit Domnul? Cauţi mereu să vezi oameni smeriţi şi nu‑i mai găseşti. Zic că-s întorşi la Dumnezeu, zic că-s credincioşi de decenii… Nu găseşti în ei smerenia Domnului Iisus Hristos; ci mai degrabă invers: „Eu ştiu! Eu am cercetat de-atâţia ani! Eu cunosc! Eu am cercetat Scripturile…”, şi nu vor să se smerească şi să zică „Doamne… nu-s nimic”. Dumnezeu a făgăduit har celor ce se smeresc. Şi invers: Dumnezeu a avertizat că El stă împotriva celor mândri. Unde sunt sufletele smerite? Dacă am apucat pe calea lui Hristos, cel dintâi semn în viaţa noastră acesta ar trebui să fie: adânca smerenie.
„Veniţi la Mine – spunea Domnul Iisus – şi învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” De ce n‑avem odihnă? Nu suntem liniştiţi. Cât de bucuroşi ar trebui să fim că Dumnezeu ne-a înfiat, ne-a dat dreptul să ne numim copii ai Săi. Dacă suntem copii, vom fi şi moştenitori. De ce nu ne bucurăm? De ce nu suntem plini de bucurie? Suntem fiii Împăratului cerului! Totul e al nostru! Nu ne bucurăm pentru că nu ne-am lepădat de noi înşine, n-am luat crucea, ne e frică de cruce – şi fără de cruce nu se poate merge pe urmele Domnului Iisus.
Băgaţi bine de seamă: atunci când întru totul doreşti să-I slujeşti lui Hristos şi să te supui Lui, crucea, de fapt, a apărut. Mi-aduc aminte, când eram mic, la început, tocmai de la cei ce trebuia să mă iubească mai mult, de la părinţi, mi-a venit crucea. Nu mă puteau iubi din cauza lui Hristos. Cu cât căutam să mă asemăn şi să mă pun întru totul în raport cu voia lui Dumnezeu, cu atât ura venea mai [mare] peste mine. Şi de-atunci… mereu aşa a fost… Toţi cei ce vor să-I slujească lui Hristos… să luaţi cu bucurie crucea, în fiecare zi. Că nu-i loc pe pământ, fraţii mei, nu-i loc pe pământ din care să strigi către Dumnezeu ca de sub cruce. De sub cruce strigi cu toată căldura către Dumnezeu şi-I ceri ajutor. Atunci, s-o luăm.
Iubiţii mei, nu-i prea mult timp acum… Aş fi fost mai mulţumit să ascult, decât să spun un cuvânt. Însă avem şi datoria aceasta, căci Dumnezeu ne-a trimis să spunem. Cu orice risc, să spunem despre El, să-L mărturisim. Dar vreau să spun că mai întâi trebuie să-L mărturisească viaţa noastră, purtarea noastră. Dacă nu-L mărturiseşte viaţa noastră, nici cuvintele noastre nu-L pot mărturisi. Avem noi, cei ce spunem că ne-am întors la Dumnezeu, o viaţă după pilda pe care o avem în Hristos? E cam departe de mulţi pilda pe care o avem în Hristos. Cum am spus mai înainte: smerenia. Să ne smerim adânc. Să ne vedem aşa cum suntem în faţa lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să ne înalţe. Şi-apoi [se vor arăta] toate celelalte roade ale Duhului Sfânt: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine şi aşa mai departe. Foarte puţini [le avem]. Mă văd de multe ori şi pe mine. Pomul vieţii mele, înflorit frumos, a început să rodească, dar foarte mult trebuie să mă lupt pentru ca roadele să fie bune şi să ajungă la coacere, la desăvârşire. Aşa e pomul vieţii noastre.
Suntem chemaţi să fim mireasa lui Hristos, iubiţii mei. Acum ne bucurăm la nuntă aici că suntem logodiţi cu Mirele cel ceresc. Şi cât ne vrea El de curaţi! Ce curăţie de suflet trebuie să avem, dacă aşteptăm întâlnirea cu El şi nunta Lui!
Bunul Dumnezeu să ne ajute să ne cercetăm fiecare pe noi înşine aşa cum suntem chiar în seara aceasta: „Doamne Iisuse, iartă-mă, că nu sunt aşa cum ceri Tu să fiu. Tu m-ai cerut să-Ţi fiu mireasă, dar eu încă mai am zbârcituri, încă mai am ceea ce nu se potriveşte cu Tine. Fă, Doamne, ca şi în viaţa mea să se vadă chipul Tău. Să Te sfinţesc în inima mea ca Domn. Amin”.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 6
