Comemorarea Deținuților Politici Anticomuniști în Ziua Sfinților 40 de Mucenici a fost stabilită de Parlamentul României prin legea 247/05.12.2011.
În această zi sunt oficiate în majoritatea eparhiilor slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român.
Între cei pomeniți se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini și peste 1.800 de preoți ortodocși, care au fost anchetați și arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia pentru acuzații total nefondate, dar socotiți periculoși pentru noul regim politic de stat.
„Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos prin suferință au exprimat rezistența activă sau jertfelnică a Bisericii, alături de rezistența ei liturgică prin propovăduirea credinței și săvârșirea Sfintelor Taine și a ierurgiilor. A fost o luptă cu ateismul militant și agresiv dusă dincolo de unele discursuri convenționale și compromisuri oficiale de coexistență pașnică”, se precizează în Actul Solemn Comemorativ al Sfântului Sinod, transmis în octombrie 2017.
La propunerea Patriarhului Daniel, anul 2017 a fost declarat An comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română, în ședința de lucru din 28-29 octombrie 2015 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
sursa: https://basilica.ro
Prin pustia regimului ateu, spre Canaanul Libertăţii
Instaurarea regimului ateu de după 1947, găseşte în Oastea Domnului nu un aliat, ci un „duşman primejdios“, în calea „construirii socialismului şi a înaintării spre comunism“. Prin însuşi statutul ei, Oastea Domnului nu face nici un fel de politică militantă. Aceasta nu înseamnă că ea nu critică răul politic de pe poziţiile Evangheliei lui Hristos. Iată de ce, din 1948, această Lucrare a fost scoasă în afara legilor statului comunist. Membrii şi mentorii spirituali ai Mişcării au activat însă în ilegalitate, conform principiului evanghelic: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni“ (Fapte 5, 29). În consecinţă, ostaşii au preferat să fie daţi afară din servicii, aruncaţi în închisori sau supuşi la amenzi grele, decât să dea cezarului şi ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu.
Justiţia comunistă a aplicat pedepse penale pentru ostaşi, acestea totalizând mii de ani de închisoare şi amenzi care s-au ridicat la milioane de lei, sume colosale pentru vremea aceea. Mulţi ostaşi au murit în închisori sau în lagărele de muncă forţată. Ei n-au renunţat însă la credinţa şi la idealul lor creştin. Putem afirma, cu toată modestia, că Oastea Domnului a constituit în această perioadă în România – alături de alte cazuri de preoţi militanţi, care au înţeles să nu se supună fiarei din adâncuri, sau de acelea ale unor disidenţi din grupările neoprotestante – singura opoziţie creştin-ortodoxă majoră împotriva ateismului marxist-leninist.
Sub presiunea Departamentului Cultelor şi a politicii de partid, precum şi din cauza indiferenţei sau a laşităţii unei anumite părţi din oficialitatea bisericească, timp de aproape patruzeci de ani, Oastea a fost identificată cu sectele, sau i s-au pus în seamă acuzaţii politice fără nici un temei juridic, ba, fiind considerată chiar mai periculoasă decât toate sectele din România. Căci acestea au putut fi autorizate de către regimul ateu, tocmai pentru că se urmărea ca, prin activitatea lor, să slăbească Biserica Neamului. Şi aceasta, pentru a putea fi Oastea Domnului interzisă, persecutată şi împiedicată să-şi realizeze programul ei duhovnicesc, conform învăţăturilor Bisericii străbune.
Mai dureros e însă faptul că, manifestând inerţie în gândire şi atitudine, chiar şi azi mai există unii care văd cu aceiaşi ochi miopi Lucrarea aceasta de regenerare moral-spirituală în sânul poporului nostru.
Ne miră faptul că un artist dotat şi un intelectual cu un larg orizont ca prof. Sorin Dumitrescu din Bucureşti, a putut afirma în Conferinţa „Catacombele Estului“ susţinută la Alba-Iulia în anul 1994, că Biserica Ortodoxă, în timpul celor patruzeci de ani de teroare comunistă, a dat dovadă de „înţelepciune“, ştiind „să-i dea cezarului ce-i al cezarului“. Ea, chipurile, nu a provocat orânduirea atee, pentru a nu-i supune pe credincioşi la suferinţe inutile, cum au procedat – e de părere d-l Sorin Dumitrescu – cei de la Oastea Domnului. Neînţelegând acest „adevăr“, ostaşii au suferit zadarnic. Probabil, dacă ar fi trăit pe vremea martirilor Bisericii Primare, d-l prof. Dumitrescu, considerat un mare ortodox, la fel ar fi văzut zadarnică şi jertfele milioanelor de martiri şi mucenici, care, ca să-şi salveze trupul şi poziţia socială, ar fi trebuit să jertfească idolilor sub comodul pretext că „până treci puntea, te faci prieten şi cu dracul… Au mai încercat şi alţii de-a lungul istoriei acest procedeu, şi într-adevăr au rămas, în cele din urmă, ai dracului, nu ai lui Iisus. Oricum, dacă şi primii creştini ar fi apelat la înţelepciunea respectabilului profesor bucureştean şi n-ar fi fost cu adevărat „nebuni întru Hristos“, azi am fi orice, numai creştini nu! Se vede că cei din arenele romane n-au fost atât de înţelepţi să dea cezarului ce-i al lui Dumnezeu. Întreg calendarul creştin ortodox, martirii ştiuţi şi, alături de ei, milioanele de neştiuţi – îl contrazic flagrant pe cărturarul dâmboviţean şi pe toţi cei care gândesc la fel. Asta cu atât mai mult cu cât Biserica noastră îi cinsteşte pe martirii şi mucenicii din toate timpurile.
Roadele faptului că s-a dat de multe ori cezarului şi ceea ce era al lui Dumnezeu se văd în comportamentul şi receptivitatea religioasă a generaţiilor de sub regimul trecut, receptivitate şi comportament care, acum în libertate, se arată în toată goliciunea lor înspăimântătoare. Desigur, sub aspect politic, ne-am scuturat de regimul totalitar ceauşist şi, mai greu, de cel criptocomunist… Din păcate, sub aspect spiritual, pe planul conştiinţei, dar şi pe cel economic şi politic, ritmul actual în care evoluăm ne demonstrează că ar fi necesari nu douăzeci de ani, cum credea d-l Silviu Brucan în 1990, ci mult mai mulţi pentru a ne înnoi în duhul minţii şi al inimii. Gândirea şi reacţiile noastre, răspunsul la comanda socială şi spirituală funcţionează tot după tiparele vechi. Unii au ieşit din Egiptul faraonului roşu nişte „evrei“ cu inimi şi mentalităţi de egiptean şi tocmai aici vedem urmările nefaste ale „înţelepciunii“ elogiate de d-l Sorin Dumitrescu. Ele sunt pe termen lung, căci transformările pozitive în conştiinţă se produc anevoios. Aceste urmări nenorocite, de durată, îşi fac astăzi simţită prezenţa în lipsa unor convingeri moral-religioase profunde şi active, care au fost neglijate la vremea lor, pentru a nu face… „sacrificii inutile“.
Un tineret dezorientat cu o morală libertină căzut în mrejele unor filozofii orientale travestite într-o morală creştină sau prăbuşiţi în hăurile sonore turbulente şi ucigaşe ale muzicii rock, delicvenţa minoră, criminalitatea, corupţia la toate nivelele societăţii, avorturile – nişte crime legalizate! –, homosexualitatea şi alte păcate strigătoare la cer suflă devastator peste societatea românească.
În acest timp, prozelitismul occidental şi cel de peste Ocean, bine organizat şi instrumentat sub toate aspectele, pescuieşte cu succes în apele noastre tulburi.
Ar fi nedrept să nu vedem eforturile ce se depun în prezent de către Sfânta noastră Biserică în totalitatea ei, pentru redresarea moral-spirituală a întregului nostru popor. Dar totul merge încă nespus de lent, punându-se accent mai mult pe schimbările din afară, nu pe cele dinăuntru, pe apărarea credinţei (lucru foarte important) şi mai puţin pe trăirea ei. Noi credem că cel mai bun argument în ceea ce priveşte demonstrarea adevărurilor noastre de credinţă şi a frumuseţii lor constă în strălucirea vieţi noastre de credincioşi ai Bisericii în care ne-am născut. Căci, şi Mântuitorul spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“.
Asociaţiile creştin-ortodoxe de tineret, ca Liga Tineretului Ortodox (LTOR), ASCOR sau altele fac apel doar la spaţiul de existenţă referitor la adolescenţă şi tinereţe. Se are în vedere vârsta-cheie în care trebuie să se dea tinerilor o educaţie moral-spirituală sănătoasă, în spiritul Ortodoxiei. Dar, după această vârstă, considerându-se că tinerii au devenit „bărbaţi în Hristos“, sunt lăsaţi în general să meargă pe picioare proprii, renunţându-se la o asistenţă religioasă mai cuprinzătoare şi sistematică. Considerăm că Oastei Domnului, care are în vedere toate vârstele, i-ar reveni un rol important în Biserică pentru activizarea şi menţinerea într-un nivel de alertă duhovnicească a tuturor credincioşilor. Căci, învăţătura de credinţă trebuie să devină lucrătoare şi mereu împrospătată prin efectele benefice ale ortopraxiei. E regretabil însă că în domeniul acesta încă ne mai mişcăm cu timiditate, uneori cu paşi mici şi cu prejudecăţi care acţionează în urma unor complexe emotive negative dobândite în timpul regimului ateu. Încă lucrează în conştiinţa noastră spiritul lui Balaam: gândim una şi facem alta; fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi. Verbul compromis a se descurca predomină încă în gândirea şi comportamentul nostru. Înţeleptul patriot Badea Cârţan – acel ambasador în opinci al culturii româneşti – afirma cu mult bun-simţ că „educaţia copilului începe cu douăzeci de ani înainte de naşterea lui, prin educarea viitorilor părinţi“. În lumina acestui mare adevăr, schimbarea trebuie să înceapă din familie, din grădiniţă şi din şcoală, sub îndrumarea conştientă, competentă şi consecventă a Bisericii şi a tuturor mirenilor care înţeleg să se implice în lupta sfântă pentru apărarea şi trăirea credinţei noastre. E adevărat, lupta nu e uşoară, dar Biserica şi credincioşii ei trebuie, prin credinţă şi cu armele de lovire şi de apărare pe care le dă Duhul Sfânt, să-şi intensifice ofensiva pentru biruinţa cauzei lui Hristos şi a Bisericii sale în lume.
