1. Moţul Nicolae Trifa
Când, în vara lui 1848, s-au tras clopotele în dungă de s-au cutremurat şi înfiorat toţi munţii Apuseni, atunci zeci de mii de moţi şi-au sărutat părinţii, soţiile şi copii – unii pentru ultima oară – şi au plecat apoi „la arme“, aşa cum le fusese înţelegerea. Dar n-au plecat fiecum. Noi, cei de azi, aproape că nici nu ne putem închipui cum au plecat ei la Iancu.
Până când femeile sau mamele le-au copt mălaiul în spuza focului de lemne, pentru care au făcut zeci de zile de iobăgie sau au primit bice pe spinare, cei chemaţi şi-au cârpit opincile şi şi-au potrivit coasa care, îndreptată, devenise apoi lance.
Despărţirea de cei dragi s-a făcut cu duioşie şi cu urări de bine, dar nu înainte, ci după ce, în genunchi, în faţa icoanei cu Iisus cel Răstignit pe Cruce, au zis împreună „Tatăl Nostru“ şi „Născătoarea“.
Apoi tot satul s-a adunat în sfânta biserică unde, după rugăciunile înălţate spre Dumnezeul cel ce veşnic e Biruitor, au sărutat icoana dintre firele de busuioc şi crucea din mâna preotului care-i săruta şi el pe frunte, spunându-le că, deşi a fost cel dintâi care a dat alarma şi deşi va fi cel din urmă la plecare, doreşte să fie în cea dintâi dintre cele cincisprezece legiuni ale lui Iancu.
– Să ne vedem la Câmpeni, şi-au zis ei.
– Cu Dumnezeu înainte!
Atmosfera creată de dangătul clopotelor era unică în lume şi unică la Certege. Atunci clopotele se trăgeau în dungă, dar nu erau prevestitoare de rău, nici de foc, nici de nuntă, nici de înmormântare; era o chemare la care nu puteai să nu răspunzi: „Prezent!“
Aşa a povestit Nicolae Trifa – tatăl lui Dumitru Trifa şi bunicul Părintelui Iosif – care avea pe atunci tocmai douăzeci şi patru de ani.
Născut într-un an cu Iancu, vecini cu satul şi fiind băiat frumos şi isteţ, parcă frate cu Iancu, Nicolae Trifa a făcut parte în tot decursul luptelor din „garda lui Iancu“, la comandamentul din Câmpeni. Şi în această calitate a avut şi puşcă.
Aici, la Câmpeni, a auzit el odată pe un bun prieten al lui Iancu spunând că, în anul de pe urmă al studenţiei lor la Cluj, cu ocazia unei mari consfătuiri la care au participat şi ei şi la care se discutau unele „legi noi“ tot mai aspre pentru popor, foarte tulburat, Iancu a zis atunci: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea“. De nenumărate ori, Nicolae Trifa a fost trimis de Iancu la Bistra şi la Bu- cium, unde erau celelalte două centre, pe lângă cel de la Câmpeni, comandat de Iancu, personal.
El a cunoscut atunci pe toţi prefecţii şi viceprefecţii, pe toţi tribunii şi vicetribunii. Şi el era centurion, ştia carte şi-i avea notaţi în carnetul lui pe toţi.
A cunoscut pe cei care au ajutat pe Iancu în lupta lui, pe unii preoţi ca: Groza, Balint şi alţii.
A fost de faţă când Ian-cului i s-a adus vestea că pe câmpul de luptă au căzut aproape şase mii de moţi.
Iar când, în luna mai 1848, avocatul Dobra a fost tăiat bucăţi şi aruncat pe străzile Abrudului de către soldaţii lui Hatvani, el personal i-a raportat şi istorisit lui Iancu cele văzute.
Despre aceste momente zguduitoare, tatăl lui Dumitru spunea că nu sunt cuvinte îndeajuns să le poată descrie.
În două cazuri foarte grave spunea că Iancu a plâns, aşa cum îşi plânge o mamă propriul ei copil cu lacrimi şi cu hohote, zicând: „Dragul meu erou, dragii mei eroi“.
Tot în luna mai 1849, povestea Nicolae Trifa – moţul cel frumos – că atunci când Iancu a stabilit să ia o măsură decisivă împotriva trupelor lui Hatvani, şi dorind să plece el în fruntea armatei moţeşti, fără seamăn pe lume, comanda tinerilor moţi recruţi, veniţi sub arme, a încredinţat-o tatălui său, Alexandru.
Ca centurion care făcea parte din garda „Regelui Moţilor“, Nicolae Trifa intra deseori în cabinetul regal, unde, printre alte cărţi, dosare şi hărţi, era şi o carte, de altfel o „Psaltire“, primită de Iancu de la Şaguna cu dedicaţia şi iscălitura Înaltului Mitropolit român.
În ajunul pregătirii pentru marele atac, în Câmpeni, unde era venit Alexandru Iancu, a venit şi mama lui Iancu.
Astfel, împreună cu Iancu, în cabinetul lui mai erau şi tatăl său şi mama sa. Acolo, înainte de despărţire – el urmând să se mai consulte cu comandanţii lui de oşti – toţi trei au îngenuncheat şi Iancu a citit din Sfânta Carte, iar la ridicarea de la rugăciune toţi trei s-au îmbrăţişat şi au sărutat Psaltirea.
„«Niciodată în viaţă, nu am uitat – zicea moţul Nicolae Trifa – această oră sfântă în care şi eu mi-am plecat genunchii împreună cu regele moţilor, în faţa Regelui lumii întregi, în camera alăturată».
Aşa a fost Iancu în legăturile familiale.
Nouă însă, ostaşilor lui, ne insufla îndrăzneală şi avânt, prezenţa lui ne transforma întotdeauna din pui de moţi în pui de lei.
În marşul nostru triumfal şi în luptele vitejeşti, urmărind călăii – ne cântau în cale şi râul, şi ramul, şi tufa, şi codrul. Şi fugeau honvezii lui Hatvani mâncând pământul. Că, atunci când ajungeau la câte vreun drum mai bătut, vroiam să cântăm şi noi după cadenţă, dar cum opincile nu se aud, băteam cadenţa din coasele-ndreptate, transformate în lănci române, şi fugea duşmanul iepureşte!
Era într-o noapte când m-am întors dintr-o misiune unde am fost trimis de Iancu, pe două zile.
Voia să afle cum trăiesc moţii lui, despre care ştia întotdeauna foarte bine, pentru că zilnic se interesa de soarta lor, dar acum fusese foarte ocupat.
Mâine zi, în zori, i-am raportat că, într-o pădure de lângă Bistra, soţiile şi mamele, surorile şi rudele erau venite să aducă haine spălate şi mâncare dragilor lor viteji.
Pâine, mălai şi mămăligă, caş şi brânză, lapte dulce şi lapte covăsit, precum şi zâmbet fericit, curaj şi rugăciuni, îmbrăţişări duioase spălate în lacrimi fierbinţi. Acestea erau darurile aduse celor dragi, de cele dragi lor.
Şi la mine, văzând Iancu atunci cămaşa nouă de cânepă, cusută de mama, obiele şi opinci noi, m-a întrebat pe care obraz m-a sărutat mama? Apoi el m-a sărutat pe celălalt.
Şi-a rupt apoi, din traista mea, o coajă de pâine şi o bucată de caş, iar eu i-am pus lângă Psaltire un fir de busuioc de la Certege, satul meu şi al părinţilor mei.
În după-masa aceleiaşi zile mi-a dat ordin să mai iau împreună cu mine încă vreo şapte oameni de încredere cu care să construim într-o pădure de lângă Câmpeni, loc foarte bine cunoscut de Iancu, o colibă-peşteră la marginea unei stânci.
Această colibă avea să devină în curând ospitaliera cabană pentru înţeleptul Nicolae Bălcescu, pe un timp destul de îndelungat.
Şi abia când codrul a început să-şi împrumute din frumuseţea curcubeului, nuanţe şi podoabe, cum numa-n munţii noştri sunt, în haine moţeşti, pe lângă nişte căruţe încărcate cu ciubere şi doniţe, Bălcescu a putut să scape din calea ruşilor şi a austriecilor.
De la noi de acasă am adus haine moţeşti pentru Bălcescu şi cojoc, şi cioareci, şi opinci, şi suman, şi ferăstrău, şi cămaşă de cânepă, şi căciulă de miel.
De la noi de-acasă s-a pregătit şi mâncarea necesară pentru drumul lui Bălcescu.
Şi eu i-am urat «drum bun», după o românească şi creştinească îmbrăţişare.“
Amintirile din coliba-peşteră cu adâncitură în stâncă, unde locuia Bălcescu, au rămas de neuitat pentru Nicolae Trifa, bunicul Părintelui Iosif.
Aici, în această colibă, povesteşte el că a auzit pe Bălcescu citind din- tr-un caiet scris de el, nişte lucruri despre dragostea lui Dumnezeu faţă de naţia românească şi despre rostul nostru între celelalte naţii ale lumii:
„Nici un episcop şi nici un preot nu am auzit vorbind cu atâta înflăcărare, duios şi frumos despre Dumnezeu şi despre ţara noastră în care găseşti aur şi în noroaiele de pe drumuri. Dar şi despre răspunderea ei în Faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi. Că parcă nu eram în colibă, ci în catedrală, că, citind, avea ochii scăldaţi în fericire şi în lacrimi…
Pomenea cu aşa mare respect numele Domnului Iisus Hristos, al lui Mihai Viteazu şi al mamei lui Mihai, de credeai că vorbeşte despre Sfânta Fecioară.
În această colibă am auzit cu urechile mele ceea ce dorea Iancu să facă şi despre care se spune că s-ar fi scris, zicând: «Viitorul este în mâna lui Dumnezeu şi nu e sigur pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toţi.
Astfel, zicea Iancu, voi dispune ca, după moartea mea, toată averea ce o am să treacă în folosul naţiunii mele, spre a se folosi la îmbogăţirea oraşului Câmpeni cu o Academie de Drept.
Acesta va fi ca un testament al meu, acum când mă pasc atâtea presimţiri şi atâtea neprevăzute.
Să luptăm cu armele legii!»
Acest cuvânt rostit de Iancu mi-a rămas întipărit în minte şi îl voi spune şi copiilor mei, mai ales că a fost spus de el, acum când avea experienţa atât de vastă în ce priveşte mânuirea şi folosirea diferitelor arme.
Arma care va putea apăra drepturile şi dreptatea este arma înţelepciunii şi a cuvântului.
Deci poporul meu, naţiunea mea, cu astfel de arme să fie înarmată. Aşa se gândea acum Iancu şi în acest scop hotărăşte să-şi jertfească toate bunurile lui materiale.
Toate aceste noi idei ale lui Iancu s-au conturat în mintea lui după stările de vorbă cu Bălcescu, după ce ceasuri întregi discutau cele scrise în caietul lui, unde se pomenea despre românii cei de supt Mihai-Voievod Viteazul.“
Oare când şi în care veac se va ajunge a înţelege măreţia acestor îndemnuri testamentare ale marelui erou? Că mijloacele prin care vor trebui conduse destinele naţiunii lui Iancu sunt normele morale şi de drept.
Iancu, deşi a spus la începutul acţiunii sale că: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horia“, acum, la sfârşitul experienţei lui, el înlocuieşte lancea cu Academia şi cuvântul.
Ferice de tine, mare şi mâhnit erou, că n-ai lăsat să ţi se cheltuiască moştenirea pentru construcţii de arsenale, pentru lănci şi săbii de război, ci pentru Academii de Drept!
…Târziu, când unui an i se punea cruce, iar altuia i se ieşea în întâmpinare, seara, Iancu chemase pe Nicolae Trifa, moţul cel frumos, care de nenumărate ori îşi pusese viaţa în joc pentru comandantul lui iubit şi drag, îl privi şi el cu dragoste şi, mulţumindu-i pentru comportamentul lui excepţional, îi zise: „Pentru că de nenumărate ori te-am surprins citind pe Psaltirea de la Şaguna, iată-o!“ Şi, sub ochii lui, Iancu scrise pe Sfânta Carte aceste cuvinte: „Mângâiere pentru durerile moţilor. Avram Iancu“. Şi i-o dă centurionului şi paznicului său, Nicolae Trifa.
Tânărul moţ sărută mâna binefăcătorului său şi, strângând la piept Sfânta Carte, zise printre lacrimi: „Mulţumesc!“
Iar Iancu îl cuprinde de după gât, îl sărută pe amândoi obraji şi-i răspunde, apoi, privindu-l prieteneşte: „Te du acasă la ai tăi şi Dumnezeu să te aibă sub paza Lui. Iar această Carte să fie pentru tine şi pentru mulţi mângâiere şi îndreptare pe Calea vieţii!“
Va urma
- Fiul moţului – Dumitru Trifa
din „PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. I
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
