1. Toate privirile lumii vor fi atente totdeauna la ceea ce „zic“ cei credincioşi despre Domnul Hristos. Adică la dovada vieţii lor despre El.
O, cât de mult atârnă atât mântuirea, cât şi pierzarea multora de felul cum mărturisesc despre Domnul nostru Iisus Hristos acei ce cred în Numele Lui şi care vorbesc în acest Nume!
2. Cum mărturiseşti tu despre Mântuitorul tău în faţa oamenilor?
Ce fel de mărturie este viaţa ta?
Ce le spune lor viaţa ta despre Iisus?
Ah, acestea sunt nişte întrebări cu care poate te-ai obişnuit acum şi poate ţi-au devenit chiar supărătoare.
Totuşi, să ştii că de răspunsul cinstit la fiecare din ele atârnă mântuirea sufletului tău…
Şi, desigur, şi a altora.
3. Dar mărturia părinţilor tăi trupeşti şi duhovniceşti este dovada cea mai puternică şi adevărată despre naşterea ta din nou, despre starea ta duhovnicească
şi despre viaţa ta în Hristos.
Cel mai bine ei ştiu cât preţuiesc spusele tale şi cât nu.
4. Dacă faci parte dintr-o biserică creştină vie şi dintr-o familie duhovnicească sănătoasă,
– atunci tu trebuie să ai neapărat şi părinţi duhovniceşti care te-au născut prin Duhul şi prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei, cei ce te-au adus la Iisus.
Iar aceştia sunt părinţii tăi în Domnul (I Cor 4, 15).
Şi mărturia lor despre tine le va fi cerută odată.
5. Cum nu te poţi rupe niciodată de legătura părinţilor trupeşti, aşa nu ţi se poate rupe niciodată legătura şi apartenenţa ta de către părinţii tăi duhovniceşti.
Şi cum nu poţi nimici niciodată dreptul familiei tale trupeşti asupra ta, tot aşa nu poţi nimici sau n-ar trebui să poţi nimici nici dreptul familiei tale duhovniceşti asupra sufletului tău.
6. Nefericit este acela care n-are şi nu-şi poate cunoaşte părinţii săi duhovniceşti.
Nelegiuit este acela care calcă peste părinţii săi, peste ascultarea şi unitatea cu ei, despărţindu-se de dânşii.
Nelegiuit acela care se leapădă de familia sa şi despre care părinţii şi fraţii lui nu pot da decât mărturii slabe şi triste, că a fost cândva şi el cu ei, dar acum nu mai este nici cu ei, nici de al lor.
Că-i al nu ştiu cui şi nu ştiu unde…
7. Faţă de toţi oamenii ne putem multă vreme ascunde şi ne putem preface,
dar de cei din casa noastră nu.
Cu ei umblăm aşa cum suntem.
Ei ne cunosc întocmai după cum ne este inima şi viaţa noastră, a fiecăruia care spunem ca suntem credincioşi.
Mărturia lor este deci cea mai de crezut dacă noi Îl cunoaştem sau nu pe Iisus.
8. Pe mulţi copii i-a îndepărtat pe totdeauna de Evanghelie purtarea lumească a părinţilor lor „credincioşi“; şi pe mulţi părinţi, a copiilor lor.
Dar purtarea frumoasă a unor copii cu adevărat credincioşi a adus binecuvântarea lui Dumnezeu peste mulţi părinţi.
Şi tot aşa, a unor părinţi peste fiii lor.
9. Acolo, în casa şi în familia ta, se verifică cu adevărat ce fel de credinţă ai tu.
O, câtă nevoie au în primul rând ai noştri, cei din casa noastră, ca noi să fim între ei şi pentru ei o lumină a Domnului!
10. Când un fiu poate vorbi singur şi ştie să vorbească bine, adică are înţelepciunea necesară pentru a se orienta bine în tot ce trebuie să spună şi să nu spună, atunci el a ajuns la maturitate, la vârsta bărbăţiei sale înţelepte.
Vorbirea cuiva este dovada maturităţii sale, dovada înţelepciunii până la care a putut ajunge el.
Şi a creşterii sale duhovniceşti până la care s-a putut ridica.
Va urma…
Traian Dorz, din „Avuţia Sfântului Moştenitor”
