Catehism

Simbolul de credință (Crezul) – Tâlcuire la articolul IX

În Simbolul de credință noi mărturisim într-un cuget:

Credem întru una, sfântă, katholică (sobornicească) şi apostolică (apostolească) Biserică (Πιστεύομεν εἰς μίαν, ´αγίαν, καθολικὴν καὶ ́αποστολικὴν Ἐκκλησίαν).
Acest articol IX din Simbolul de credinţă, alcătuit în cadrul celor 2 Sinoade Ecumenice de la Niceea 325 și Constantinopol 381, dă mărturie despre credința noastră în Biserică și exprimă totodată și caracteristicile/ însușirile esențiale ale acesteia, adică unitatea, sfințenia, katolicitatea și apostolicitatea.

I. Unitatea Bisericii- cuvântul „μίαν” din art. IX nu e doar un simplu numeral, ci el exprimă unitatea deplină evidentă în întreg conținutul Simbolului de credință și este firul roșu al acestuia, căci începând cu art. I și până la sfârșitul Crezului noi ne mărturisim credința întru unul Dumenzeu, întru unul Domn Iisus Hristos Care e Unul-Născut, credem în Duhul Sfânt, într-o Biserică una, sfântă etc și mărturisim un Botez, în aceasta constă unitatea. Unitatea este darul pe care l-a adus Hristos prin Întrupare, este darul care izvorăște din sânul Sfintei Treimi și pe care îl avem de la Întrupare când s-a realizat unirea deplină sau maximală a lui Dumnezeu cu oamenii , deoarece „existența în Hristos este sinonimă cu realizarea umană, constituie un mers de la după chip la Chip sau de la existența iconică la cea reală, asemănarea cu Dumnezeu fiind înțeleasă ca taină a îndumnezeirii, taină a unirii cu Dumnezeu în Hristos” . Iisus Hristos- Cuvântul lui Dumnezeu „Care a ieșit de la Tatăl și a venit în lume” (In. 16, 28), a venit să-i unească pe oameni nu doar printr-o simplă coexistență pașnică, ci să-i unească cu Tatăl Său și Tatăl nostru, Hristos a adus nașterea din nou și o unitate nouă, treimică „pentru ca toți să fie una” (In. 17, 21). Unitatea este un dar de la Dumnezeu, ea nu e proprietatea noastră, iar pe lângă faptul că Hristos a adus-o El Se și roagă pentru unitate, există în Scriptură 3 locuri/versete care relevă acest fapt: (In. 16, 10) „Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și-un păstor… aici El S-a rugat pentru cei ce erau în afara unității Bisericii. Apoi al doilea loc este (In. 17, 1): „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi”, iar al treilea este (In. 17, 21): „ca toți să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una…”, aici Mântuitorul Se roagă ca după modelul unității și iubirii treimice să fie uniți și oamenii.

Unitatea este însușirea cea mai importantă a Bisericii, și e conținută în noțiunea ekklesia , care îi cheamă și îi adună pe toți oamenii laolaltă în același Hristos. Biserica se numește una pentru că ea singură este sfântă. Unitatea este acolo unde se găsește Hristos, de aceea pentru a dobândi această unitate „trebuie să ne înrădăcinăm în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumenzeu devenit accesibil nouă prin Întrupare, ca să ne readune pe toți în unitatea Sa” . Unitatea Bisericii este calitatea ei de a fi unică și unitară. E unică deoarece reprezintă ființa și unitatea de viață a Sfintei Treimi. Biserica, Trup al lui Hristos extins în umanitate prin Duhul Sfânt, în timp și spațiu, este mediul în care se află prezentă și acționează direct Sfânta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii iși are izvorul nesecat în Taina iubirii și vieții de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi, căci „toate decurg și purced din cunoașterea Sfintei Treimi și se ivesc din viața Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt; toate împreună-liturghisesc în mod treimic, cântând pe limba lor proprie cântarea întreit-sfântă și orice lucru e luminat de Harul treimic” . Biserica este și unitară în viața ei interioară, adică viața de comuniune a credincioșilor în același Trup tainic al lui Hristos. Biserica este viața nouă a Duhului, fiind înfățișată ca o unitate de nenumărate membre coexistând în iubire și formând Trupul lui Hristos, însuflețit de Duhul Sfânt; nu e o simplă conviețuire a unor supuși, sub o conducere autoritară, ci e o unitate de viață nouă, primită de la Hristos și susținută prin Cincizecimea continuă a Duhului Sfânt.

II. Sfințenia Bisericii- trebuie înțeleasă tot ca dar coborât din Sfânta Treime, dar și ca obligație, pentru că deși Biserica este considerată de membri ei sfântă și fără păcat -așa și este-, aceasta „nu înseamnă că în interiorul ei nu ar fi posibile înbunătățiri și nici că ar fi fără de păcat creștinii, fără de greșeli sau metehne, pentru că niciun om, niciun creștin sau membru al Bisericii, indiferent de poziție, rang sau funcție nu este exclus de la posibilitatea de a greși sau chiar de a se abate de la dreapta credință” . A vorbi despre sfințenia Bisericii nu este un lucru atât de simplu, aceasta ca și unitatea decurge tot din Sfânta Treime, iar noi fiind (începând de la Botez) într-o sfințire (aghiasmos) continuă, cerem continuu sfințenia (aghiosune). Pentru a înțelege mai ușor putem face apel la excursul pe care Părintele Boris Bobrinskoy l-a făcut pe această temă legată de sfințenia Bisericii, anume sfințenia de la Israel la Biserică. În primul rând dacă ne gândim la semnificația doctrinei despre sfințenie în Vechiul Testament vedem că aceasta e strâns legată de sensul literal al cuvântului kadoș, care înseamnă a pune de-o parte, a separa de restul, a osebi mai exact. Aceasta e și semnificație sau nota de separație pe care ne-o relevă perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor sau ușile altarului bisericii care despart altarul de pronaos și naos, în sensul că există o punere de-o parte a Bisericii, a ekklesiei chemată de la marginile lumii, osebită și sfințită . Pentru poporul evreu sfințenia decurge din sfințenia lui Dumnezeu, și este sfințenie extensibilă, practicabilă . Dumnezeu este sfânt dar și Israel este numit neam sfânt, osebit și este „popor sfânt al Domnului Dumnezeu” (Deut. 7, 6), Însuși Domnul dă poruncă poporului: „sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt” (Lev. 11, 44), de aici reiese reciprocitatea lucrării sfințitoare, căci dacă Dumnezeu este sfânt și sfințește poporul, tot astfel și Israel trebuie să se sfințească. În Noul Testament e diferită viziunea asupra sfințeniei, nu mai e acel mysterium tremendum, care produce frică și teroare, ci e legea iubirii în care sfințenia se descoperă ca dragoste, blândețe și smerenie.

În Noul Testament sfințenia, ca și calitate ființială a Bisericii vine sau este dată de Hristos-Capul Bisericii și de la Duhul Sfânt care S-a pogorât la Cincizecime rămânâmd pentru veșnicie în Biserică. Astfel sfințenia e o rezultantă a prezenței dumnezeiești în ea și nu a sfințeniei membrilor ei, ba mai mult sfințenia membrilor atârnă de sfințenia Bisericii și nu invers. Starea de păcătoșenie a unor membri ai Bisericii nu afectează sfințenia acesteia. Cu toate acestea, chiar păcătoși fiind, credincioșii nu sunt străini de sfințenie și de sfințire, ci primind Botezul ei devin membri ai Bisericii lui Hristos și mădulare ale Trupului, putându-se mereu curăți prin Sfintele Taine (Pocăință, Euharistie) unindu-se cu Hristos și asta mai ales pentru că ei au arvuna Duhului : fiind „pecetluiți cu Duhul cel Sfânt al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți (de Hristos)” (Ef. 1, 13-14). Biserica deși, pe lângă grâu mai cuprinde și neghină, adică pe păcătoși care și ei la rândul lor se pot sfinți prin participarea la viața în Hristos și renunțarea la viața păcătoasă, ea este sfântă în înțelesul cel mai pur și mai propriu al cuvântului, căci „ar putea Trupul lui Hristos să nu fie sfânt? Nu!” și asta pentru că sfințenia Bisericii e a lui Hristos Însuși.

III. Catholicitatea Bisericii- în art. IX din Simbolul credinței dăm mărturie că Biserica are însușirea de a fi katholică, după unii sobornicească -καθολικὴν… Ἐκκλησίαν-. Însă ce vrea să exprime această caracteristică a Bisericii? În primul rând trebuie să vedem originile acestui termen grecesc și contextul sau contextele în care a fost folosit începând din primele secole și până acum. Adjectivul katolic apare pentru prima dată în Epistola către Smyrneni a Sfântului Ignatie Teoforul (cca. +107) unde se spune că acolo unde este Hristos este și Biserica katholică (katholike ekklesia). În excursul său terminologic, Părintele Ioan Ică jr. face precizarea că acest termen alături de episcop, prezbiter sau diacon, face parte din familia termenilor grecești antici care s-au încetățenit în creștinism și care au totodată un statut special și atrag de asemenea probleme în traducere și mai ales în interpretare. Adjectivul grecesc katholic „nu poate fi redat în mod adecvat nici prin latinescul universal/ă, nici, cu atât mai puțin, prin slavonescul sobornicesc derivat dintr-un radical care înseamnă a aduna. Katholic înseamnă potrivit întregului (kathˋholon), iar acest «întreg» are două sensuri simultane și complementare: unul intensiv calitativ și altul extensiv cantitativ. Potrivit primului sens Biserica este katholică pentru că deține în ea totalitatea revelației și a mântuirii, a deplinătății harului și a adevărului, potrivit acestui sens Biserica este Biserica Adevărului, opusă comunităților heterodoxe sau eretice, căci „Biserica katholică reprezintă întregul, spre deosebire de erezii și schisme care reprezintă doar o parte” . Conform celui de al doilea sens Biserica katholică e fie Biserica din toată lumea, fie o Biserică locală în acord cu această Biserică (universală), Ekklesia tou Theou” . Precizarea care trebuie făcută e aceea că acest termen nu trebuie confundat cu expresia „romano-catolic/ă”, care în accepțiunea actuală se referă strict la Biserica Apusului, Biserica Romano-Catolică. Acesta este și motivul pentru care în art. IX din Simbolul credinței nu se folosește termenul katholic ci universal sau slavonescul sobornicesc, termeni care nu redau în totalitate sensul adevărat al Bisericii katholice, căci termenul grecesc kathˋholon „înseamnă un întreg care nu se schimbă în ființa lui prin împărțire, e un întreg marcat de o plenitudine sfântă într-o unitate desăvârșită, o sfântă comuniune generală ce cuprinde toate Bisericile de pe pământ, care mărturisesc aceiași credință” . Așadar katholicitatea este calitatea Bisericii care, deși răspândită în toată lumea, este un întreg viu, unitar și activ, de aceea ea nu este limitată la vreun anume loc, ci „îi îmbrățișează la sânul ei pe toți oamenii care cred în chip orthodox, oriunde ar trăi pe pământ” și de asemenea Biserica nu este limitată nici în timp sau ca timp, căci Însuși Întemeietorul ei ne încredințează: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Mt. 28, 20) la fel și Mângâietorul trimis de Domnul Hristos „va fi cu noi în veac” (In. 14, 16). Pe lângă acestea se mai adaugă precizarea că Biserica katholică, în calitate de Biserică întreagă, există în virtutea faptului că îl are pe Hristos întreg în ea, ba mai mult este identificată cu Hristos întreg, iar Hristos întreg se află revelat în cel mai palpabil mod în adunarea euharistică, în comuniunea tuturor membrilor fiecărei Biserici sub conducerea episcopului .

IV. Apostolicitatea– este calitatea Bisericii de a fi „Apostolică”, adică întemeiată pe temelia Apostolilor, care „ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1) au pus început istoric Bisericii, răspândind creștinismul până la marginile pământului, căci Biserica este zidită pe „temelia Apostolilor și a Prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Ef. 2, 20). Apostolii ca temelii ale Bisericii propovăduiau pe Hristos în tot locul și în tot timpul; în cartea Faptele Apostolilor avem mărturii despre propovăduirea Apostolilor în general: „și-n toată ziua, în templu și pe-acasă, nu încetau să învețe și să-L binevestească pe Iisus Hristos” (5, 42) cât și despre propovăduirea particulară a Apostolilor: „iar Filip s-a aflat la Azot și, mergând, binevestea prin toate cetățile până ce a sosit în Cezareea” (8, 40).

Apostolicitatea Bisericii se manifestă și în succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericești, conform căreia, harul episcopatului, care posedă deplinătatea harului, se transmite neîntrerupt de la Apostoli prin șirul episcopilor canonici de-a lungul istoriei. Adeseori când se vorbește despre succesiunea apostolică există tendința de a o înțelege numai ca pe o transmitere a puterii episcopale prin punerea mâinilor, dar „în realitate succesiunea apostolică este inseparabilă de tradiția apostolică în totalitatea sa; e vorba despre o adevărată transmitere sacramentală în/prin Duhul Sfânt, o transmitere neîntreruptă a mesajului evanghelic, a tezaurului credinței” . Prin Apostolicitate se dă expresie credincioșiei Bisericii față de Domnul Iisus Hristos, Capul ei și față de Sfinții Apostoli, dar și zelului apostolic pentru misiune, propovăduire și împlinirea Evangheliei lui Hristos .

Biserica poate astfel să își îndeplinească menirea și misiunea ei în lume numai atâta timp cât se reînnoiește permanent ca Biserica una, sfântă, katholică și apostolească.

sursa:amortek.wordpress.com

Lasă un răspuns