Nu de mult am auzit o întâmplare. V-o spun; poate că ştiţi, poate că nu ştiţi.
Pe malul unui canal adânc pescuia un tânăr odată. Şi era singurul fiu al unor părinţi bine înstăriţi şi bogaţi. La o mişcare greşită, tânărul, vrând să caute să arunce, nu ştiu cum… undiţa după un peşte, a alunecat şi a căzut în canal. Apa era adâncă. Pe mal era o mulţime de oameni. Se uitau la el, se înspăimântau, ţipau, urlau şi strigau, dar nici unul n-a sărit să-l scoată pe tânăr. Trecând pe acolo, din întâmplare, un om binefăcător, s-a aruncat în canal. Şi cu preţul vieţii lui l-a salvat pe tânăr şi l-a scos afară, spre uimirea şi bucuria tuturor celorlalţi. După ce l-a scos afară teafăr, i-a spus la ureche nişte cuvinte. Şi apoi a plecat.
Părinţii lui, auzind în grabă despre vestea nenorocită, au alergat să vadă. Când au văzut copilul sănătos şi teafăr, s-au bucurat din toată inima şi au spus:
– Cine e cel care te-a salvat?
Tânărul n-a ştiut să spună cine este.
– Dar cum, ce?…
– Nu mi-a spus decât câteva cuvinte la ureche şi a plecat. Nu mai ştiu cine a fost.
– Şi ce ţi-a spus la ureche salvatorul tău?
– Mi-a spus aşa: „Vezi, să nu te fi salvat în zadar. Eu mi-am pus în primejdie viaţa pentru tine. Să nu te fi salvat în zadar”.
Atunci a înţeles…
Întâmplarea aceasta este foarte grăitoare şi pentru noi. A venit Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care Şi-a dat viaţa pentru noi, S-a aruncat în prăpastia, în focul pierzării în care zăceam noi, şi ne-a scos de acolo cu preţul vieţii Sale. El a plătit asta cu Sângele Său, cu viaţa Sa, cu moartea Sa. Şi acum ne spune fiecăruia: „Vezi, să nu te fi salvat în zadar. Vezi, să nu-Mi fi dat pentru tine în zadar viaţa. Vezi, să nu-Mi fi cheltuit pentru tine sufletul Meu, să nu-Mi fi vărsat Sângele în zadar pe Cruce”.
Cât de adânc trebuie să aibă rezonanţă în sufletul nostru acest cuvânt! Şi neuitat să ne rămână pentru totdeauna: Hristos ne-a răscumpărat, Şi-a dat viaţa pentru noi, a părăsit cerul. Noi nu ştim… nu ştim să cântărim preţul cel mare pe care l-a dat El pentru noi.
Spune Mântuitorul în rugăciunea Sa din capitolul 17, de la Ioan: „Proslăveşte-Mă, Tată, la Tine cu slava pe care-o aveam înainte de întemeierea lumii”. Slava lui Dumnezeu! El era adoratul cerurilor, stăpânul şi creatorul vieţii veşnice, pentru că tot ce s-a făcut s-a făcut prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără de El. Toate Scripturile arată ce rol strălucit a avut şi are Mântuitorul în ceruri.
În capitolul 8 din Proverbe, spune aşa de frumos: „Eu eram înţelepciunea Tatălui când El a făcut cerurile. Când se trăgeau contururile eterne ale creaţiunii, Eu eram lumina care juca în faţa Lui şi-I delecta privirile Tatălui. Eu eram desfătarea Tatălui”. El este desfătarea Tatălui. Tatăl Însuşi a spus: „El este Fiul Meu preaiubit, în Care Îmi găsesc toată desfătarea”. Atât de mult a bucurat El pe Tatăl prin viaţa Lui sfântă! El era desfătarea Creatorului întregii creaţii.
Şi Acela prin care s-au făcut galaxiile, lumile nemăsurate, de miliarde de ani-lumină distanţă, El Şi-a strâns nemărginirea Lui până a încăput în chipul unui Copilaş micuţ, într-o iesle, în cea mai de jos stare, pentru ca să ne mântuiască pe noi, răscumpărându-ne cu cea mai grea Jertfă. Şi jertfa mizeriei, şi jertfa suferinţei, şi jertfa umilinţei, şi jertfa vieţii, ca să ne răscumpere pe noi toţi.
Ştiţi, cineva spunea aşa: „Dacă un împărat care are toată slava lumii acesteia ar primi să se facă un câine, ca să-i mântuiască pe toţi câinii vagabonzi, nenorociţi, râioşi, chinuiţi, alungaţi, din milă pentru câinii aceştia de care nimeni n-are milă, în care toţi aruncă şi care umblă flămânzi şi schilozi pe drumuri, dacă din milă pentru grămada asta de câini, împăratul cel înălţat s-ar preface câine, ca să-i poată mântui pe toţi câinii: să sufere o viaţă de câine, mizerii de câine, foame de câine, frig de câine, batjocuri de câine, bătaie de câine, alungare de câine, ca să poată să-i mântuiască pe câini prin jertfa lui, şi mai mult a făcut Domnul Iisus pentru noi. De la slava de unde a fost, S-a coborât până la starea nenorocită în care eram noi. S-a prefăcut asemenea nouă, ca să ne poată ridica, răscumpăra, mântui pe noi, cei care eram pierduţi şi fără nici o nădejde”. Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu…
Scrie Cuvântul Domnului la Ioan 3, 16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, atât de mult… „că Şi-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Atât de mult… Cât de mult este aceasta, cine poate să măsoare? Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea!… Nemărginit de mult… Şi totuşi, aceste trei cuvinte spun şi o limită: atât de mult. Şi-a dat pe singurul Său Fiu, dar atât de mult. L-a dat o singură dată; altădată nu-L mai dă. Un alt Hristos care să moară şi să-i răscumpere pe oameni nu mai dă. Pe cine nu-L primeşte pe acest Hristos, pe cine nu-L crede, nu mai este cine să-l mântuiască niciodată, pentru că nici altă dată, nici alt Hristos nu mai este, dar nici o altă moarte nu mai suferă. Pentru cine nu-L primeşte pe Domnul Iisus pe Care L-a dat Tatăl pentru mântuirea noastră, pe acela nimeni nu-l mai răscumpără şi nu-l mai mântuieşte niciodată.
De aceea, fericit cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlineşte. De aceea, binecuvântat este oricine Îl primeşte pe acest Iisus şi-L ascultă.
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la o adunare – 29 decembrie 1985
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5
