De la un capăt, la celălalt, Catisma a şaptesprezecea din Psaltirea Proorocului David – copilul bălai şi cu faţa frumoasă – este străbătută de un strigăt către Dumnezeu, prin cele 176 de versete ale Psalmului 118 (119, ed. brit.). Strigătul este când plin de bucuria urmării poruncilor, când gemut din pricina celor care nu păzesc Legea lui Dumnezeu.
Ceea ce ne reţine însă atenţia în chip fascinant este că, pe tot parcursul psalmului, fiecare verset face referire la unul şi acelaşi cuvânt, sub anumite forme ale sale, cum ar fi: Legea Domnului; judecăţile dreptăţii Sale; căile Sale; poruncile, îndreptările, cuvintele, judecăţile gurii Lui; calea mărturiilor Sale… Iar dacă în vreunul din versete, nu mai mult de două-trei, nu se pomeneşte vreo unul din aceste cuvinte, apoi în altul el, drept compensare, este pomenit şi de două sau chiar de trei ori. Şi nu poţi să nu te întrebi: Oare ce anume l-a determinat pe omul lui Dumnezeu să scrie – atât de minunat de frumos, în cea mai lungă dintre rugăciunile sale – tocmai despre bucuria împlinirii poruncilor lui Dumnezeu şi despre comorile aflate în Legea Domnului? Căci psalmul acesta al său este o cântare dumnezeiesc de frumoasă, ce n-ai mai dori s-o sfârşeşti.
Răpit astfel pe aripile rugăciunii, în părtăşia marelui om al lui Dumnezeu, îmi dispare spaţiul şi mi se risipeşte ca o ceaţă timpul… Cuvintele Psalmistului devin ale mele, strigătul său, de bucurie sau de durere, de înălţare sau de prăbuşire, de cerşire a îndurărilor precum şi a fricii de Domnul, toate, devin rugăciunea mea, strigarea mea, bucuria mea, cântarea mea…
O, scump Psalmist al Domnului, strănepot vrednic al lui Rut şi al lui Boaz, tu, cel mai tânăr dintre fraţii tăi! Ce oare ne-ai mai putea spune nouă, celor de la acest alt capăt al veacurilor, despre dulceaţa din Legea Domnului, despre frumuseţea împlinirii poruncilor Lui, despre urmarea căilor mărturiilor Sale, mai mult decât ne-ai reuşit expune în acest uluitor psalm?
Căci mâinile tale au întocmit psaltirea, ca să cânţi cum nimeni altul n-a mai cântat minunile Domnului, pe care tocmai le-ai experimentat întreaga viaţă, de când ai fost luat de la oile tatălui tău, ca să fii pus în fruntea poporului Domnului şi să-l paşti pe el la păşunile cele dulci, apoi să-l duci la apele de odihnă din Împărăţia cea promisă primilor noştri părinţi, iar prin ei şi nouă!
Atunci, de ce, oare, Psalmistule drag, mai pot unii batjocori şi mai pot călca Legea Domnului în picioare? Căci cei care n-o cunosc nici nu doresc s-o cunoască şi o nesocotesc, netrăind-o şi scuzându-se prin întrebări de felul: „Cine mai poate împlini astăzi ceea ce se scrie în Scriptură?… Căci sunt prea grele poruncile acestea, ca să le poată cineva pune în practică!“ Iar alţii, care se laudă că-L iubesc pe Dumnezeu, aduc cu „argumente“ care să-i îndreptăţească în ideea că Legea şi Proorocii au ţinut doar până la Iisus Hristos, după care toate acestea au căzut, luându-le locul Legea Harului adusă de Mântuitorul, har ce ne mântuieşte fără nici un efort al nostru pentru împlinirea vreuneia dintre porunci.
Da, e adevărat că mântuirea este un dar, numai că ea pune şi anumite condiţii privind împlinirea voii lui Dumnezeu, care e cuprinsă în legile şi poruncile Sale. N-a spus, oare, Domnul Însuşi, în predica Sa de pe munte: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii! N-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17)? Ca, apoi, în continuare Domnul să arate ce însemnătate mare are chiar şi numai o singură iotă din Lege sau o singură poruncă.
Însuşi Sf. Ap. Pavel spune: „Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat“ (Rom. 7, 14). Apoi întreg Noul Testament ne stă în faţă cu îndemnul la împlinirea cea cu fapta a Cuvântului şi a voii lui Dumnezeu, acestea fiind roade ale neprihănirii noastre.
Pentru cel credincios, care nu numai pretinde că iubeşte pe Dumnezeu, ci Îl şi iubeşte cu adevărat, este vital să împlinească chiar în cele mai mici amănunte Cuvântul şi voia lui Dumnezeu. La el nu poate fi lipsit de însemnătate nici un singur adevăr rostit de gura Domnului. Şi tocmai de aceea se va şi bucura de cuvintele Domnului, cum se bucură „cel care a aflat comoară mare“ (Ps. 118, vers. 162). Căci cine nu este credincios în cele mici, cum ar putea fi în cele mari? Şi cum să nu răsplătească generos Cel Care este „Rădăcina şi Sămânţa lui David“ (Apoc. 22, 16) pe cel care iubeşte cu toată fiinţa sa Legea Lui?
Psaltirea… făclie neînfricată în noaptea păcatului, ideal al pietăţii comuniunii cu Dumnezeu, părere de rău pentru umblarea în neascultare, geamăt sfânt în căutarea perfecţiunii, desfătare a închinării aduse lui Dumnezeu şi a părtăşiei cu aleşii Săi, bucurie a umilinţei sub nuiaua care pedepseşte, încredere nebiruită în izbânda Binelui, atunci când puterea Răului pare să prospere, linişte în mijlocul furtunii… Aceasta este ea pentru cel care a gustat-o, aflând astfel că dulce precum este mierea pentru cerul gurii, aşa este orice cuvânt al ei pentru cei care Îl iubesc pe Domnul.
Iată că mai avem încă puţină vreme, în timpul ce ne-a mai rămas din acest Sfânt Post al Naşterii Domnului, să gustăm din fagurii înmiresmaţi şi dulci ai Psalmilor şi să medităm profund la cuvintele din această «Biblie în miniatură», care este Psaltirea. Să-l folosim bine!
Doamne, Împăratul meu şi Dumnezeul meu! Deşi „rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!“ (vers. 176). Amin.
Costel BALAN
