Îmi amintesc cu drag, din anii copilăriei, de momentul când se apropiau frumoasele nunţi şi de emoţia şi nerăbdarea cu care le aşteptam, împreună cu întreaga familie. Când cei doi tineri hotărau să se căsătorească, se aducea la cunoştinţa fraţilor, care erau ochii Lucrării, pentru a-i sfătui şi îndruma pe calea pe care urmau să o ia. În ultima săptămână dinaintea nunţii, fraţii, tineri şi bătrâni, mergeau cu toată dragostea pentru a începe construirea cortului unde avea să fie bucuria. Zilele ce urmau erau pline de bucurie şi putere. Din zorii zilei, o dată cu răsăritul soarelui, curtea se umplea de fraţi. După o rugăciune, pentru ca Domnul să trimită putere şi ajutor, fiecare ajuta cum putea la munca ce era de făcut. Miercurea şi vinerea, toţi fraţii ţineau post până la asfinţit, dar aceasta nu se vedea pe chipurile lor. Deşi îşi jertfeau din timpul lor personal, jertfa continua prin post, rugăciune, muncă. Aşa cum ne spune şi fratele Traian:
„Ce bine e cu voi la muncă şi ce uşor cu voi la greu, cu voi e Dumnezeu în mine, şi eu cu voi în Dumnezeu.”
Aceste clipe dulci şi duioase le-am simţit de mic copil în Oastea Domnului.
Apoi, când se făcea sâmbătă seara, mergeam cu părinţii pe jos, de mână, spre nuntă, toate uliţele fiind pline de fraţi şi surori. De departe, în ecoul serii, se auzeau cântările dulci cântate plângând de fraţii şi surorile noastre, acompaniate de orga originală a Oastei Domnului, Vermona.
O stare de fericire se aprindea în noi, apropiindu-ne de locul dorit chiar din cursul săptămânii. Grupuri de fraţi, surori, tineri, bătrâni, copii, mergeau la nuntă. Odată ajunşi în faţa cortului, vedeai fraţii bătrâni, plini de bucurie, cu chipurile senine cum se îmbrăţişau la întâlnirea cu alţi fraţi din alte zone, spunându-şi unii altora: „Slăvit să fie Domnul!” şi „În veci Amin!” „Bine aţi venit la noi… Intraţi!” Se întâmpla fenomenul acela de care amintea fratele Moise Velescu, când spunea că adunările înainte erau pline de lacrimi, fără cuvinte. Ne era de-ajuns să ne privim feţele unii altora, şi bucuroşi şi fericiţi puteam merge acasă. Nu înţelegeam prea multe, dar simţeam o bucurie şi o dragoste de nedescris. Jertfa fraţilor din cursul săptămânii zidea bucuria ce avea să fie starea de har din adunarea de sâmbătă şi duminică.
Acum, cu durere şi lacrimi, am ajuns vremurile când ne întrebăm unii pe alţii dacă anul acesta avem vreo nuntă la cort, unde să ne putem bucura ca odinioară. Primim răspuns că nunţi sunt, dar tinerii şi părinţii nu doresc să o facă la cort, e prea multă muncă, nu este timp de aşa ceva, este cald, nu avem aer condiţionat, nu sunt condiţii, deci s-a hotărât să se facă la restaurant, cu câţiva invitaţi. Aşa se întâmplă când duhul lumesc pătrunde în Oastea Domnului. Puţini tineri mai caută şi doresc simplitatea, smerenia şi Duhul curat al Oastei, rămânând în ascultare de fraţii bătrâni. Nunţile făcute la restaurante, cu invitaţii, îngrădesc Duhul Lucrării. Unii sunt poftiţi, alţii nu. Mi s-a dat să văd o discuţie între doi fraţi:
– Ai fost la nuntă, frate?
– Am fost.
– Dar frăţia ta?
– Nu am fost invitat.
Este cutremurător ce se întâmplă!… Cât au dorit părinţii noştri ca Oastea Domnului să meargă înainte fără compromis, pe calea jertfei, bătătorită cu sânge de înaintaşii noştri!
„Cam acesta este, în mare, felul în care se desfăşoară nunţile noastre. La aceste nunţi se obişnuieşte să ia parte tot mai mulţi fraţi, fiindcă, de obicei, nu se fac invitaţii speciale. Când se află despre o nuntă undeva, merg cu toţii, fără să aştepte nimenea invitaţie ori să se îngrijoreze că nu a fost invitat. Toţi care vin sunt primiţi cu o mare bucurie şi ospătaţi fără nici o alegere” (Traian Dorz – «Istoria unei jertfe», vol. 4, pg. 113). În continuare, fratele Traian ne spune că nunţile erau de două, trei mii de suflete, dintre care 80 la sută erau tineri. La sfârşitul nunţii, când se chema la legământ, răspundeau chemării până la 80 de suflete. Se pune întrebarea: astăzi, la nunţile care se fac în restaurantele de lux, câte suflete mai răspund la chemarea Domnului, cu hotărâre şi legământ?
Ce grele sunt aceste vremuri pe care le trăim, aşa cum spune fratele Traian, când „bătrânii nu mai merg, iar tinerii nu mai cântă”!
Slăvit să fie Domnul!
Ionatan POHRIB
1 Comment