„Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22, 37-40), Iisus le-a împlinit ca nimeni altul și prin aceasta s-a văzut limpede că Iisus este Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8). Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu Se ascunde în poruncile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul (Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, Filocalia, Sibiu, 1946, ed. I., vol.1, p.249; şi ed. II, vol.1, Sibiu, 1947, p. 247) şi Maxim Mărturisitorul (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, Filocalia, Sibiu, 1947, ed.I, vol.2, p.193). Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât, acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.
„Dacă, doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru (mântuirea) pe care îl vor cere: se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Cuvintele acestea, pe lângă înţelesul literei, mai au şi următorul înţeles: pământul este trupul, iar mai cu deosebire inima; cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care, dacă se vor învoi pe pământ, adunându-se într-un gând, va fi şi Dumnezeu în mijlocul lor. Unirea puterilor sufletului pe pământul inimii, însemnează iubirea, căci numai ea uneşte cele învrăjbite. Iar iubirea, cere de la Dumnezeu și Tatăl răspunde celor doi sau trei de pe pământ, dăruindu-le iubirea Sa din ceruri, care este Fiul Său, şi aşa ne aflăm având pe Dumnezeu, Care este iubire, în mijlocul nostru.
Minunea adunării puterilor sufletului, împotriva faptei ucigaşe a păcatului, nu este cu putinţă decât în numele lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată a fericitului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîntrerupt vă rugaţi”, săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite întreolaltă de păcat.
Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.
„Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe singurul Său Fiu L‑a dat, ca tot cel ce crede într-Însul, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi aceasta se naşte pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer în inimile oamenilor.
Dragostea în Duhul lui Hristos, în trei vârste se vede: În iubirea aproapelui ca pe tine însuţi (Matei 19, 19); În iubirea mai mult ca pe tine însuţi – iubirea de vrăjmaşi (Matei 5, 44); În iubirea ca jertfă pentru oameni (Ioan 15, 13). Până la măsura iubirii de vrăjmaşi sunt datori să ajungă toţi creştinii, care au de gând să se mântuiască; pe când la vârsta a treia a iubirii, foarte puţini ajung.
Iubirea n-are marginile omului, nici spaţiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă şi străbate cerul.
Iubirea e însuşirea lui Dumnezeu prin care a creat lumea văzută şi nevăzută şi toată făptura care-L cunoaşte de Tată e străbătută de iubire. Dacă am stărui cum trebuie în iubirea aceasta fără margini, s-ar răsfrânge şi în noi obârşia noastră divină, chipul şi asemănarea fiilor cu Tatăl, am avea şi noi mulţime de însuşiri dumnezeieşti, prin har nu prin natură, în primul rând n-am fi aşa de mărginiţi într-o mulţime de privinţe.
Iubirea e calea cea mai scurtă şi mai presus de orice cale, spre desăvârşire (1 Corinteni 12, 31); printr-însa avem înlăuntrul nostru Împărăţia Cerurilor.
Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.”
Părintele Arsenie Boca, O sinteză a gândirii Părintelui în 800 de capete, p.101.
