Cel drept are şi el nevoie şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru că rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului.
Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă mintea şi slăbeşte voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte voinţa: „Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece”. „Demonii, văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoţii ce dau cu ochii de soldaţii cu săbiile scoase.” Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţă foarte îmbunătăţită. „Cel ce se roagă bine ştie să trăiască cinstit.” „Cine se aseamănă se adună” grăieşte înţelepciunea poporului, iar cel ce grăieşte necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în ele desăvârşirea. Deci rugăciunea alungă ispitele, fiindcă este pavăza de care se frâng săgeţile aprinse ale vrăjmaşului.
Cel ce nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă nu are nici o putere în lupta cu ispitele; el este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o maşină fără aburi sau orice altă energie, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul. „Cel ce nu se roagă e mort gata.” E ca un peşte pe uscat, zice Sf. Ioan Gură de Aur. E ca un om ce nu primeşte nici o hrană. Dacă Mântuitorul a petrecut nopţi întregi în rugăciune, „noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?” întreabă Sf. Ambrozie al Mediolanului. Ne spune chiar Mântuitorul ce să facem: să stăruim în rugăciune (cf. Mt 26, 41).
„Dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos” – zice Fer. Augustin.
„Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?” – zice Sf. Ciprian.
„De ce să nu te dezlegi şi tu – zice Evagrie Monahul – de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?”
(Din Învăţătura de cred. Creştină Ortodoxă, pg. 245-247)
Cel ce se teme de Domnul nu are frică de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de ameninţările oamenilor răi. Fiind în întregime ca o flacără sau ca un foc arzător, ce străbate zi şi noapte de jur-împrejur locurile ascunse şi întunecoase, pun dracii pe fugă. Căci fug mai degrabă aceia de el decât el de aceia, ca să nu fie arşi de flacăra învăpăiată a focului dumnezeiesc ce ţâşneşte din el.
Cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are în lăuntrul său frica de Dumnezeu şi poartă arma nebiruită a credinţei, cu care poate să le împlinească pe toate, chiar şi pe cele ce par grele şi cu neputinţă celor mulţi. El petrece ca un uriaş în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul câinilor sau al vulpilor, încrezându-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi loveşte pe ei şi înspăimântă inimile lor, învârtind cuvântul înţelepciunii ca pe un toiag de fier.
(Filocalia, VI, pg. 36-37)
Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010
