Meditaţie la Apostolul Duminicii a 31-a după Rusalii, de la I Timotei 1, 15-17
„Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (v. 15).
Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi! Acest cuvânt este vrednic de credinţă şi de toată primirea, pentru că ne vesteşte viaţa veşnică şi mântuirea sufletelor. „Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Romani 5, 19). De aceea, conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cereşti: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc 8, 36).
Singura piedică în calea urcuşului duhovnicesc şi al mântuirii este păcatul, iar acesta porneşte din inima omului, adică din gândurile, sugestiile şi impulsurile care se înfiripă în mintea lui.
Când şedea Învăţătorul în casa lui Levi, împreună cu ucenicii Lui şi cu mulţi vameşi şi păcătoşi, El le spune că n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Lc 5, 32). Citind aceste cuvinte, ne putem întreba: Există oameni drepţi pe pământ care să nu aibă nevoie de pocăinţă? Răspunsul este categoric: Nu este om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască (Ecles 7, 20) şi nimeni din cei vii nu-i drept înaintea lui Dumnezeu (Ps 142, 2). Drepţii la care se referă Mântuitorul sunt cei care se autonumesc astfel în mod nemeritat, aşa cum făceau fariseii, şi care, procedând astfel, îşi pierd mântuirea prin autoexcludere.
Dacă dorim vindecarea sufletului, trebuie să ştim ce este păcatul şi trebuie să conştientizăm starea de păcătoşenie în care trăim. Păcatul, într-o definiţie mai largă, reprezintă tot ce conduce la deteriorarea comuniunii şi unităţii cu Dumnezeu, la schimonosirea chipului lui Dumnezeu pus în noi încă de la Facere şi la îndepărtarea de la sensul existenţei noastre, de a tinde spre asemănarea cu El. Acestea se produc prin neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, prin rătăcirile de la dreapta învăţătură, prin insultă la adresa lui Dumnezeu, prin trăirea în patimi şi pofte, prin necredinţă, prin cultivarea iubirii de sine şi a mândriei, aşa cum spune proorocul Isaia: „Necredinţa şi tăgada Domnului, căderea de la credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi Meditaţie la Apostolul Duminicii a 31-a după Rusalii, de la I Timotei 1, 15-17 „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (v. 15). cugetarea la lucruri viclene” (59, 13). Sfântul Simeon Noul Teolog compară toate acestea cu un zid de despărţire plasat între noi şi Dumnezeu, aşa cum citim tot în cartea proorocului Isaia: „Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă” (59, 2). Toate acestea conduc, pe lângă îndepărtarea de Dumnezeu, şi la ruperea comuniunii în iubire cu semenii. Înfricoşătoarea stare de păcat este foarte primejdioasă, deoarece, din pricina întunecimii în care ea cufundă pe oameni, multe suflete se abat de la calea cea dreaptă. O stare teribil de rea a păcatului o reprezintă ajungerea în faza în care nu se mai face diferenţa între păcat şi nepăcat, la care se referă şi proorocul Isaia, când exclamă: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (5, 20)…
Păcatul este periculos pentru că poate lua diferite înfăţişări, adaptate la vremurile de astăzi. Este foarte contagios şi se transmite cu multă uşurinţă la cei din jur.
Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nicio schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice.
Cât de bolnav poate fi un suflet care este cuprins de boala păcatului! Acesta îşi pierde liniştea, este cuprins zi şi noapte de frământări, conştiinţa începe să-l acuze în mod chinuitor. În cartea lui Iov, citim: „Nelegiuitul se chinuieşte în toate zilele vieţii sale şi de-a lungul anilor hărăziţi celui tiran. Glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii, i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să mai iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie. Se şi vede aruncat de mâncare vulturilor, fiindcă ştie că prăpădul lui este fără întârziere. Ziua, întunericul îl înspăimântă. Zbuciumul şi tulburarea îl strâng la mijloc şi se aruncă asupra-i gata de împresurare, fiindcă a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu şi să facă pe viteazul faţă de Cel Atotputernic (15, 20-25). O altă descriere sugestivă a stării omului păcătos o găsim la proorocul Isaia: „…Judecata este departe de noi şi dreptatea nu ne ajunge. Noi aşteptăm lumina, dar iată întunericul; aşteptăm revărsatul zorilor, dar umblăm în beznă. Umblăm bâjbâind, ca orbii pe lângă zid; ca şi cei fără ochi bâjbâim mereu, ne poticnim în miezul zilei ca şi pe înserate; între oamenii în putere suntem ca nişte morţi. Mormăim toţi ca urşii, ne văităm ca porumbiţa, aşteptăm judecata, dar ea nu vine; mântuirea, dar ea este departe de noi” (59, 9-11).
Vindecarea celor cuprinşi de boala păcatului o poate face Mântuitorul Iisus Hristos, dar numai în urma pocăinţei celui bolnav. Pentru a face pocăinţă, omul păcătos trebuie să fie conştient de starea lui rea şi trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, singurul care poate ierta păcatele. Există cazuri când boala păcatului nu poate fi vindecată la cei cu inima împietrită, la cei care nu conştientizează existenţa păcatului în viaţa lor, precum şi la cei care au făptuit păcate de moarte.
Părintele Iosif Trifa a luptat ca, prin Lucrarea Oastei Domnului, să ne facă conştienţi de starea de păcat şi să ne aducă la pocăinţă, la picioarele Crucii lui Iisus Hristos cel Răstignit, spre vindecare prin naşterea din nou.
Slăvit să fie Domnul!
Gh. PINTILIE
