În braţele tatălui…

„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10)

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat ave­rea, dar era fiul lui. De se va reîntoarce cândva, îl va re­primi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui. Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcân­du-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă. ­

O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui. Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dra­gostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I In 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui.”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul. De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căinţei.

O, scumpul meu frate, să ştii că, îndată ce apuci pe calea întoarcerii din răutăţi, Tatăl ceresc aleargă în calea ta. Tatăl ceresc aleargă să-ţi scurteze calea. Să ştii, fratele meu, că, din calea întoarcerii tale, Tatăl ceresc face mai mult decât tine. Căinţa ta merge cu paşi domoli, dragostea Tatălui ceresc aleargă. Tu faci un metru, Tatăl ceresc, un kilometru. Drumul ce-l faci tu într-un an, Tatăl îl face într-un ceas. Tu mergi încet, Tatăl aleargă. Fratele meu, din zările cerului de sus, Tatăl te vede, Tatăl aşteaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea ta, ca să alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci?

Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părin­tească. Iată valea pe unde se juca în copilărie, iată livada, pomii, iată măslinul de lângă casă. Ah, ce bucurie!… Dar în a­ceastă bucurie cade ca oţetul în apă trecutul lui şi starea lui cea grozavă. Ce va zice oare tatăl său?… Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E tata! Inima îi bate cu putere. Luându-şi îmbărbătare, păşeşte înainte. Fiul se apropie, tatăl se apropie. Urmează clipa cea mare şi măreaţă: întâlnirea.

„Şi văzându-l pe el tatăl, i s-a făcut milă de el şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.

După atâţia şi atâţia ani, tatăl îşi vede iar fiul pierdut. Îl vede într-o stare grozavă şi fioroasă. În inima lui suspină: „Vai, copilul meu cel drag, în ce stare grozavă ai ajuns!” O dragoste şi milă neţărmurite clocoteau în sufletul tatălui. Îşi îmbrăţişează copilul, îl sărută cu foc, îl acopere cu dragoste şi iertare.

Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea de căinţă, dar tatăl a luat-o înainte; l-a acoperit cu dragoste şi ier­tare înainte de a-şi spu­ne rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveau cuvinte. Li se oprise graiul. Vorbeau lacrimile. Dra­gostea şi iertarea tatălui grăiau şi se revărsau prin sărut. Aşa e şi clipa cea sfântă în care omul se întoarce din căile pierzării şi se întâlneşte cu Tatăl ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte. Îl acoperă pe cel întors cu dragostea şi iertarea Lui cea sfântă.

O, ce dulce şi sfântă este întâlnirea cu Tatăl ceresc! Când am fost în călătorie la Ierusalim, am luat cu mine şi toate păcatele mele. Le duceam să le depun cu lacrimi de căinţă lângă Mormântul Mântuitorului. Făcusem, în gândul meu, şi o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc. Dar când am ajuns acolo n-am putut grăi. Clipe în­tregi n-am putut vorbi decât prin lacrimile mele. Am simţit însă braţele Tatălui ceresc, am simţit îmbrăţişarea şi ier­tarea Lui cea dulce şi sfântă. Ce dulce-i îmbrăţişarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu, fratele meu, din ea?

„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta…”

Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu foc şi iubire. Sărutul era semnul iertării.

„Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău…”

Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori: „Aduceţi haina cea din­tâi şi-l îmbrăcaţi pe el, şi daţi-i inel în mâna lui şi încăl­ţăminte în picioarele lui. Şi junghiaţi viţelul cel mai gras şi, mâncând, să ne veselim; căci fiul meu a­cesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Haina, inelul şi încălţămintea erau semnul că fiul este nu numai iertat, ci şi aşezat iarăşi în starea în care fusese înainte de a pleca în calea cea rea. Vedeţi cu câtă putere se revarsă dragostea şi iertarea tatălui? De la sărut, la haină… De la haină, la încălţăminte… De la încălţăminte, la inel… De la inel, la viţel şi la ospăţ de bucurie. Tatăl putea să o lase mai cu domolul. Putea să zică: „Aduceţi azi haina, mâi­ne inelul, poimâine încălţămintea… Cât despre ospăţ, să vedem mai întâi cum se va purta cel în­tors…”

Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat dintr-o dată toată dragostea sa şi toată bunătatea sa asupra celui întors. Aşa face şi Tatăl ceresc. Când ne întoarcem din căile pierzării, El ne acopere îndată cu bunătatea Lui, cu dra­gostea Lui şi cu iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Iertarea Tatălui ceresc merge mai repede decât căinţa omului.

O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc! O, cum îşi revarsă valurile bunătăţii şi iertării Lui peste cei ce se întorc cu lacrimi de căinţă la El! Uitaţi-vă la fiul pierdut din evanghelie. Tatăl a pus în mişcare toată casa şi toată curtea pentru el. Unul aduce haina, altul ine­lul, altul încălţămintea; unii taie viţelul, alţii pregătesc focul, alţii pleacă după muzicanţi, alţii cheamă vecinii.

Toată casa, toată curtea şi toată vecinătatea e în mişcare şi pregătire de ospăţ. Pentru cine? Pentru un fiu ce şi-a prădat toată averea; pentru un risipitor ce s-a în­tors acasă. Unii dintre oameni, poate, vor fi şoptit acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie nimic. El strigă mereu: „Alergaţi şi pregătiţi degrabă ospăţul şi să ne bucurăm, căci fiul meu a­cesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat…” Aşa lucrează şi Tatăl ceresc când ne întoarcem la El cu credinţă şi căinţă. Toate darurile şi binecuvântările Sale se revarsă asupra noastră.

Într-o carte am citit despre cum se pregătesc diaman­tele cele scumpe. Diamantul, după ce e scos din adâncul pământului, încă nu e gata. E numai o bucată de cărbune negru. El trebuie tăiat şi şlefuit, altcum n-are valoare. O mulţime de oameni lucrează pe el. Unii îl taie, alţii îl şlefuiesc, alţii pregătesc materia în care să-l cureţe, alţii cuptorul în care să-l ardă. O fabrică întreagă cu toate ma­şinăriile ei lucrează la un cărbune negru, iar din acest cărbune iese pe urmă diamantul cel strălucitor care împodobeşte coroanele regilor.

Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se întoarce la Ta­tăl ceresc. Dumnezeirea lucrează cu toate darurile ei la curăţirea lui. Îndurarea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, iertarea îl îmbrăţişează, iubirea îl sărută, mila îl îmbracă, bunătatea îi dă inelul, „Mielul” îi face ospăţ. Ah, ce lucru mare şi măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Dintr-un „cărbune”, el devine un diamant ce străluce în coroana Mirelui (Apocalipsa).

Ah, ce lucru măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Cerul şi pământul se bucură când un păcătos se întoarce la Dumnezeu. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc 15, 10).

Cerule şi pământule, priviţi şi vă minunaţi: un păcătos se întoarce din calea răutăţilor şi, iată, Tatăl ceresc – Făcătorul şi Stăpânul tuturor lumilor văzute şi ne­văzute – Se ridică de pe Tronul său; Se apleacă spre el, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Domnul cerului şi al pământului Se apleacă să îmbrăţişeze… pe cine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şi plânge păcatele. Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru că Tatăl i-a aşteptat cu braţele deschise, i-a aşteptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şi inel nou, dar ei n-au primit acest dar.

Părintele Iosif Trifa din volumul “Fiul cel pierdut”

Arhivă articole pe acest subiect:

 

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *