Poate, aşa cum este obişnuit, cutare om are rău de vas şi de valurile mării; îi place mai mult deci să meargă pe calea pământului spre Patrie, cu toate că această cale e mai lungă. Ei bine, eu îi voi arăta calea – sau, mai curând, se impune Ea Însăşi. Nu strigă Mântuitorul în Evanghelie: „Eu sunt calea” (In 14, 6)? Iată Calea, mergeţi deci, dar totuşi nu neglijaţi să îmblânziţi calul vostru de călătorie, adică trupul vostru, căci el poartă sufletul vostru. Dacă v-ar ameninţa calul vostru să vă arunce la pământ, oare nu l-aţi supune cu foame, ca să compensaţi cu ceea ce nu puteţi face prin frâie? Trupul nostru, el este calul nostru. Călătorim spre Ierusalim şi destul de des trupul acesta tinde să ne tragă şi să ne facă să ieşim de pe cale. Un asemenea cal nu poate fi îmblânzit decât numai prin post. Vedeţi şi aici pe Pavel, pe acest minunat călător, vedeţi-l supunându-şi calul: „Adesea încercat cu foame, cu sete şi cu post[1], îmi pedepsesc trupul şi îl supun robiei” (I Cor 9, 27). Şi voi, cei ce doriţi să mergeţi, îmblânziţi trupul vostru şi mergeţi. Mergeţi, dacă iubiţi. Căci nu alcătuind paşi, ci prin iubire alergăm către Dumnezeu
[1] II Cor 11, 27
Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
