În revista, plină de lumină de sus »Fântâna Darurilor«, scrisă pentru casele de oameni cu mai bună parte de carte, — pe care am lăudat-o de multe ori în această foaie, cetim următoarea istorioară cu bun tâlc:
»Odată a venit o femeie la un predicator vestit (vestitor al cuvântului Domnului) să-i facă o rugăminte.
Predicatorul bucuros i-a spus să vorbească.
- Apoi, uite, despre ce e vorba, răspunse femeia:
» Eu de câte ori m-am uitat la d-ta, am găsit că porți o cravată prea lungă (năframa înodată la guler, la gât). Dă-mi voe să o scurtez! —adăugă dânsa. Şi îndată scoase o pereche de foarfeci lucioase de sub șorț.
- Bine, taie! — răspunse predicatorul.
Şi femeia tăie, atâta cu cât a socotit dânsa că e prea lungă cravata. (Aşa crezând ea că îi va »sta mai bine«).
După asta însă, îi ceru şi predicatorul voe să-i facă o rugăminte. Femeia, fireşte, se învoi îndată.
— Apoi uite ce vreau să-ți spun, dragă femeie, grăi omul Domnului. » După socotința mea, găsesc că şi tu ai o limbă prea lungă!… Dă-mi voe să o scurtez« — adaugă el.
Scriitorul încheie spunând că nu ştie cum s-a încheiat povestea mai departe, ştie însă altceva: că prea multe femei samănă de minune cu asta din poveste…
lar noi vom cerceta, care e tâlcul acestei povestiri frumoase? Şi iaca în ce îl aflăm;
Istorioara asta ne arată nouă multora, şi femeilor, ca şi bărbaților, uşurinţa noastră în fața propoveduirilor ce se fac cu cuvântul lui Dumnezeu!
Că femeia aceea, iaca însăşi mărturiseşte, că de mai multe ori a stat în faţa vestitului predicator, dar mărturiseşte şi aceea, că de câte ori l-a ascultat, nimic nu a intrat în capul sau în inima ei din ceea ce el învăța! Ea se uita numai la »cravata« (la cârpa de legat) de la gâtul lui şi da cu socoteala cu cât e prea lungă, pentru ca să-i stee mai bine…
Nimic din adevărurile pe cari el le rostea cu tot focul, din chemǎrile lui spre Domnul, ea nu auzea. Ea vedea numai omul şi cravata lui. Că din gura acestui om a lui Dumnezeu curgea izvorul cel curat, apa cea vie a învățăturilor sfinte, că prin el grăia însuşi Domnul şi
Mântuitorul, — ea nu vedea. Ochii ei erau coperiți de norul gândurilor şi grijilor lumeşti, urechile ei astupate cu vata deşertăciunilor, încât cuvântul Domnului luneca pe lângă ele, fără a pătrunde în lăuntrul lor, nici în sufletul şi în inima ei.
La acestea gândeşte-te, creştine bune, şi cercetează-te dacă eşti tu mai bun ca femeia aceea?
Precum dimineața îți speli, cu apă curată şi proaspătă, ochii trupului, ca să le treacă moleşeala somnului şi să vadă curat înaintea lor, — şi îți speli urechile, ca bine să auzi cu ele,
—cu atât mai vârtos spală-ți zilnic ochii sufletului tău şi urechile lui, în apa curată şi sfântă a învăţăturilor lui Isus, — pentru ca totdeauna bine să vadă şi să audă chemările acelora şi pe vestitorii lor, și primitoare să le fie!
Pr. Iosif Trifa în foaia ,,Oastea Domnului” – supliment la foaia ,,Lumina Satelor” – anul 1, nr. 43, 1930
–
