1 – Dumnezeu merge cu un om atâta vreme cât şi el merge cu Dumnezeu pe calea Lui, pe singura cale care este Iisus.
Dumnezeu locuieşte undeva atâta vreme cât El este în inimă şi în casă Singurul Stăpân ascultat şi iubit.
Îndată ce omul rupt de unitatea frăţească începe să umble pe căile alese de inima sa neascultătoare şi străine de Domnul, ţinând cu tărie la împlinirea dorinţelor sale fireşti, Hristos Domnul îl părăseşte şi Se retrage. Se duce în inima şi în casa unde este ascultat şi iubit.
Şi-l lasă pe om singur.
2 – Omul pornit la început cu Dumnezeu, dar rămas pe drum singur, fără El, se înşală şi se laudă zadarnic, cu ceea ce el nu mai are demult.
Ba se laudă cu atât mai tare cu cât are tot mai puţin din ceea ce predică.
O, ce stare jalnică este aceasta.
3 – Cu lăudăroşii şi cu îngâmfaţii, Domnul nu umblă niciodată, aceştia nu merg pe Calea Lui, cu cei plini de ei înşişi şi de neascultare, Domnul nu poate locui.
Cu cei care dispreţuiesc pe alţii şi râd de alţi credincioşi, Domnul nu poate sta.
La cei care caută să tulbure şi să dezbine Lucrarea, Domnul nu rămâne.
Pe aceştia Domnul îi lasă să umble singuri şi să facă ce vreau, fără El.
– Atunci satana îi ia sub stăpânirea lui şi îi ajută să facă slujba lui cea rea.
4 – Fiecare sărbătoare capătă pentru sufletul credincios un preţ totdeauna nou şi totdeauna frumos. Fiindcă trăirea puternică a înţelesului sărbătorii este bucurie şi înălţare, este cutremur şi mângâiere, este lumină şi întărire sufletească.
Toate acestea aducându-i şi păstrându-i vie şi rodnică părtăşie cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa cea vie şi eternă.
5 – Să ne obişnuim adânc în pregătirea sufletească pe care ne-o cere apropierea fiecărei sărbători.
Nimic nu trebuie să uităm din tot ce este nevoie să se lepede sau ei să se înnoiască pentru Ziua Praznicului. Din tot ceea ce trebuie , să se aprindă sau să se ardă să se uite său să se amintească într-o astfel de zi mare.
Căci aceasta este şi rostul pentru care a fost rânduită de Dumnezeu şi de marii Lui oameni sfinţi, Ziua Praznicului; Ziua oricărui praznic sfânt.
6 – Răbdaţi cu Domnul Iisus şi voi, cu înţelegere şi cu tăcere, pe cei din familia voastră care vă batjocoresc şi vă socotesc că sunteţi o ocară pentru neamul lor, lepădând numele vostru ca ceva rău (Luca 6, 22).
Va veni vremea când mulţi dintre ei vor mulţumi lui Dumnezeu că voi aţi rămas în credinţă tari şi statornici.
Fiindcă adevărata cinste a unui neam sunt numai fiii cei buni şi drepţi din mijlocul lui.
7 – Va veni vremea cînd toţi oamenii vor vedea că voi cei credincioşi aţi fost cinstea familiei voastre. Cinstea întregii ţări. Cinstea omenirii întregi. Şi cinstea lui Hristos (Isaia 53, 11; 2 Tes. 5, 1-10).
Numai să rămâneţi tari în credinţă şi sfinţi în umblare.
8 – Din respect şi din iubire pentru Mama Sa Domnul Iisus i-a purtat ei şi grija trupească, aşezând-o când a trebuit să plece în propovăduire, la adăpostul unei familii apropiate (a lui Cleopa – Ioan 19, 25).
Şi a încredinţat-o ucenicului apropiat (lui Ioan) – când a trebuit să plece la Tatăl.
Căci El plecând – ea rămânea fără nimeni pe pământ.
Câtă sfântă grijă a avut Domnul de sfânta Lui Mamă, şi El ne învaţă şi pe noi să avem o astfel de grijă de părinţii noştri.
9 – A fost o vreme când nici chiar cei ce locuiau în Capernaum cu Iisus, şi nici rudeniile Sale nu credeau în El.
S-a mai spus că atunci când eşti prea aproape de un mare munte sau de o mare lumină – nu le poţi vedea.
Uneori prea marea apropiere – depărtează.
10 – A crede, nu este un lucru uşor – ci un lucru foarte greu.
Dacă ar fi uşoară credinţa, toţi ar fi credincioşi – şi atunci nu ar fi prea mare lucru ca cineva să trăiască cu fapta o viaţă de slujitor devotat lui Hristos. Şi biruitor al păcatului.
Dar prin numărul mic al celor care trăiesc cu putere şi statornicie până la capăt, credinţa cea vie şi adevărată – se vede ce rară şi grea este aceasta.
De aceea şi răsplata ei este atât de mare.
11 – Credinţa este rodul Cuvântului Sfânt primit în inima noastră (Rom. 10, 17) şi darul harului lui Dumnezeu este primirea cu ascultare a acestui Cuvânt (Efes. 1, 8).
Ferice de oricine crede cu adevărat şi statornic în Hristos.
12 – Marele merit al ucenicilor Domnului Iisus a fost că ei au crezut în El atunci când încă nimeni nu crezuse.
Şi au ascultat de Cuvântul Său, atunci când încă nimeni nu ascultase.
Şi L-au urmat părăsind totul pentru El spre a-I sluji cu tot sufletul şi puterea lor, încă de pe atunci când chiar şi cei mai apropiaţi ai Lui Îl dispreţuiau şi se ruşinau de El de aceea şi slava lor va fi veşnică. Aşa ştie să răsplătească dreptatea lui Dumnezeu.
13 – Când un proroc ajunge desăvârşit, când lumea întreagă începe să-l admire şi să vină la el cu grămada, ca la Ioan – atunci nu-i mare lucru să fii printre slujitorii şi învăţăceii lui.
Mare lucru este să vezi strălucirea lui înainte de răsărit, să vezi geniul lui înainte de a se impune… să cunoşti Dumnezeirea lui Iisus acum, înainte de a veni El pe norii cerului, cu slavă şi strălucire negrăită. Şi chiar înainte de a-I vedea orice minune.
Căci după aceea, orice ochi Îl va vedea…
Dar pentru unii, atunci ar fi mai bine nici să se fi născut (Matei 26, 24).
14 – Câtă vreme nu mai predici, – lumea nu te urăşte, dimpotrivă: te admiră, te laudă sau chiar te iubeşte.
Câtă vreme nu spui că faptele lumii sunt rele şi că starea oamenilor este nenorocită, şi că în felul în care trăiesc ei fără Hristos sunt pierduţi.
– Atâta vreme ce eşti un predicator plăcut, un păstor iubit, un povestitor ascultat… Căci le delectezi urechile cu lucruri care le plac.
Dar va fi vai şi de tine şi de ei – în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu.
15 – Când începi să mărturiseşti puternic şi hotărât despre lume că lucrurile ei sunt rele, când începi să osândeşti cu necruţare păcatul şi să strigi cu convingere şi curaj Cuvântul Voii lui Dumnezeu, cerând pocăinţa sinceră şi totală faţă de Hristos, cerând naşterea din nou şi ascultarea deplină de Evanghelie, – îndată se face gol în jurul tău… Se ridică murmure şi poate pumni ameninţători.
Dar abia atunci eşti slujitorul Adevărului.
16 – Pe orice mărturisitor şi trăitor sincer al Adevărului, – lumea îl priveşte întâi cu nedumerire ca pe un străin.
Apoi cu dispreţ ca pe un lepădat.
Apoi cu ură ca pe un vrăjmaş al ei.
Dar abia de atunci încolo cuvântul său şi conştiinţa sa vor căpăta limpezimea Luminii şi prietenia lui Hristos.
Căci numai a acestuia este mărturisire – ale tuturor celorlalţi sunt doar predici.
Ce mare deosebire este între o mărturisire – şi între nişte predici.
17 – Fiecare lucru de pe lume îşi are vremea lui. Nici un măr, Dumnezeu nu-l coace decât atunci când îi soseşte vremea sa.
Până nu-i vine timpul său, îl bat ploile, îl suflă vânturile, îl scutură omul – însă mărul nu cade de pe ramul lui.
Dar când i-a sosit vremea, – în cea mai liniştită noapte îl auzi căzând. Atunci e copt. Şi numai atunci e bun.
Aşa e cu tot ce ne pregăteşte şi ne dă Dumnezeu.
18 – Trufia îşi are şi ea vremea ei, după cum şi căderea îşi are vremea ei. Dar scara trufiei şi a slavei lumeşti, n-are coborâre ci numai cădere.
Fiecare fuscel al acestei scări, se rupe după ce ai păşit pe el. De pe această scară este numai prăbuşire.
Iar prăbuşirea aceasta dacă nu-i la picioarele lui Hristos, – este totdeauna mortală.
Ia bine seama şi tu!
19 – Voi fii ai lumii acesteia, dacă vreţi neapărat să vă suiţi, – suiţi-vă!
Suiţi-vă prin linguşiri, prin înşelăciuni, prin vânzări, prin crime, suiţi-vă peste cadavre, peste semeni, peste dreptate…
Suiţi-vă să vedeţi până unde veţi ajunge – şi cât veţi sta acolo.
Dar nu uitaţi că înălţimea îmbată, iar coborârea este prăbuşire.
Cugetaţi la aceasta înainte. Căci vârful este lângă prăpastie.
20 – O, fii ai Smereniei, – nu căutaţi slava şi înălţarea în lumea aceasta nici foloasele în veacul de acum.
Căci cei ce le caută acestea, fie că le găsesc fie că nu – vor fi osândiţi.
Ci voi smeriţi-vă acum sub Mâna cea Tare a lui Dumnezeu, ca El la vremea Lui să vă înalţe (1 Petru 5, 6).
Dumnezeule Drept, – dă slava Ta celor smeriţi, avuţiile Tale celor darnici şi Împărăţia Ta celor iubitori.
Amin.
Traian Dorz, din “ Calea Bunului Urmaş”
