Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CARTEA OASTEI CEA DIN CER ( III )

CARTEA OASTEI CEA DIN CER ( III )

CARTEA OASTEI CEA DIN CER ( III )

Parintele Vladimir si fratii Ilie Marini si Traian Dorz în mijlocul fratilor, la Rusaliile din 1983din vorbirea fratelui Traian Dorz
la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu

Noi ne ducem… Rând pe rând, ne ducem. Aşa cum s-a spus, tot mai puţine capete albe vedeţi în mijlocul vostru. În curând nu le veţi mai vedea nici pe cele la care priviţi acum. Dar noi binecuvântăm pe Domnul că-n urma noastră rămân suflete destoinice, tineri hotărâţi pentru Domnul. Mi s-a umplut sufletul de bucurie ascultând vorbirile, rugăciunea şi cuvintele acelora care-au vestit până acum şi-au vorbit aici şi-n seara aceasta. Dar multiplicaţi numărul acestora la sute de mii de fraţi şi de surori, tineri şi tinere, întinşi peste tot, răspândiţi peste tot hotarul ţării şi al lumii. Şi-atunci veţi vedea în cât de mare măsură trebuie să binecuvântăm noi pe Domnul pentru că s-a auzit odată vestea aceasta şi în ţara noastră.

Rămâneţi credincioşi, tineri şi frumoşi, şi dragi copii ai lui Dumnezeu! Iubiţi-L pe Domnul, devotaţi-vă cauzei Lui. Nu este nici o cauză pe lumea aceasta să merite să te devotezi ei ca şi cauza aceasta a slavei lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a chemat pe noi în Biserica noastră, în credinţa părinţilor noştri, în această sfântă şi dulce învăţătură prin care am primit noi cunoaşterea adevărului; aici trebuie să rămânem, aducând multe roade şi mari binecuvântări pentru Domnul, până când tot poporul nostru se va întoarce la Dumnezeu. Până când toată Biserica noastră va fi plină de cunoştinţa Domnului, de suflete care să-I cânte Domnului, de vieţi care să fie predate Domnului, aşa cum cântăm noi: „…toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Sau: „…toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Toată ziua să învăţăm neprihănirea pe care ne-o cere Dumnezeu. Şi toţi cei care ne vom înfăţişa înaintea Lui (cum spune Cuvântul: „Înfăţişaţi-vă în Casa Domnului, înaintea Domnului, îmbrăcaţi în podoabe sfinte”), [să avem] podoaba naşterii din nou, haina cea nouă, curată şi sfântă. Sufletul cel înnoit prin legământul sfânt este podoaba adevărată şi sfântă pe care o vrea Domnul şi-o cere Domnul s-o avem noi ori de câte ori ne înfăţişăm înaintea Lui.

Noi ne bucurăm din toată inima şi mulţumim lui Dumnezeu. E primul revelion şi poate ultimul pe care îl petrecem aici. Şi, sigur, cu unii dintre frăţiile voastre se poate să nu ne mai întâlnim niciodată pe pământ. Am dorit să petrecem însă un revelion strălucit. Când va începe anul cel veşnic al mântuirii cereşti, să nu lipsească nici unii dintre noi acolo. În casa Tatălui nostru, la masă cu Preaiubitul sufletului nostru Care ne-a răscumpărat, Mirele vieţii noastre, noi să fim ca nişte fecioare curate şi sfinte pentru El, îmbrăcaţi în haina curată a legământului pe care l-am făcut şi pe care l-am păstrat curat până la sfârşit.

Păstraţi curat legământul, dacă l-aţi făcut; iar dacă n-aţi făcut legământ cu Domnul, este cel mai potrivit moment în această clipă, în această noapte, în acest ceas. În acest ceas, acum 63 de ani s-a predat Domnului Părintele Iosif şi a făcut legământ cu El. După aceea au urmat miile, zecile, sutele de mii, poate milioanele de fraţi al căror nume e scris în Cartea Vieţii. Şi, printre numele lor, e scris şi numele vostru, şi numele nostru, al fiecăruia dintre noi, dacă am pus legământ cu Domnul şi dacă nu ne-am lepădat de El.

 Faceţi în aşa fel, încât, atunci când se va deschide în ceruri Cartea asta – şi se va deschide odată sigur –, pe pagina pe care v-a scris mâna Domnului în clipa când aţi pus legământul, să apară şi atunci, curat şi strălucitor, numele vostru, numele nostru al tuturor. Ce fericiţi vor fi îngerii, cum vor cânta ei atunci, cum spune în Epistola Sfântului Pavel către Evrei, că noi ne vom înfăţişa acolo în ceruri, la adunarea în sărbătoarea îngerilor, în Ierusalimul cel ceresc! Gândiţi-vă ce minunat va fi atunci când numele celor care s-au înscris şi s-au păstrat credincioşi va fi citit de Însuşi Domnul. Şi-aşa cum oamenii au acum mijloace tot mai moderne şi mai uimitoare care arată şi vizual, şi sonor tot ceea ce s-a putut petrece şi se poate petrece pe orice faţă a pământului, cu-atât mai mult Domnul, Care are putere nespus mai mare, va arăta în aşa fel, încât ochii tuturor oamenilor din lumea aceasta şi ai tuturor fiinţelor de pe pământ vor vedea şi vor cunoaşte numele şi faptele celor care s-au făcut strălucitori şi vrednici, prin activitatea şi prin lupta lor, pentru dragostea lui Dumnezeu, în timpul scurt – ca o clipă – cât a durat viaţa noastră pe acest pământ.

E noaptea de revelion. Peste câteva momente vom sărbători trecerea din­tr‑un an vechi într-un an nou. Şi păgânii din vechime reprezentau luna ianuarie, care e luna cu începutul anului, ca un zeu cu două feţe: o faţă întoarsă spre apus, o faţă spre răsărit; una spre trecut, una spre viitor. Simbolic, aşa este timpul, aşa este ziua de astăzi, aşa este noaptea aceasta: o faţă îndreptată spre trecut, prin care să ne vedem şi să ne cercetăm, şi să ne scrutăm faptele trecutului, şi să tragem învăţămintele cele mai necesare de care avem noi nevoie, fiecare. Pentru ca, cu faţa întoarsă spre răsărit, spre viitor, să vedem cât de mult trebuie să mai adăugăm noi la faptele bune şi cât de multe trebuie să ştergem din cele care n‑am vrea să ne mai fie pomenite niciodată de către nimeni.

Dorim din toată inima ca această cercetare lăuntrică sub care se petrece toată desfăşurarea nopţii noastre de revelion să ne facă pe noi să recunoaştem sincer, în adâncul inimii noastre, cât de multe lucruri slabe am avut în trecut şi cât de multe lucruri bune ni se mai cer pentru viitor. Dacă noi, cu-adevărat, fiecare dintre noi, în lumina Feţei Domnului, ne vom face acest examen, acest bilanţ, această cercetare duhovnicească, noi vom ieşi totdeauna mai folositori din astfel de momente şi de nopţi ca aceasta.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru gândurile pe care ni le dă. Noi încheiem acum nu numai un an, ci şi o sărbătoare.

Am citit versetul din Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul 7, unde spune: „În cea din urmă zi a praznicului, Iisus S-a ridicat în picioare şi a strigat: «Cine însetează, cine doreşte să ia Apa Vieţii, să vină acum…»”. E momentul! Sunt momente în care Evanghelia trebuie strigată, chemarea lui Dumnezeu trebuie strigată, pentru că aşa cum s-a strigat vestea naşterii Mântuitorului în Noaptea Naşterii pe câmpia Betleemului, aşa trebuie să se strige, pentru ca să fie cineva care să se trezească. Cred că îngerul a strigat puternic, pentru că păstorii s-au înspăimântat. E câteodată nevoie de strigăte în viaţa oamenilor. Oamenii dorm… dorm nepăsători în păcat şi-un strigăt trebuie să răsune puternic, pentru ca să trezească sufletele oamenilor.

Se predica odată Evanghelia în biserică şi nu ştiu ce stare apăsătoare era – că se iveşte câteodată aşa o stare apăsătoare, că mai toţi cei care sunt în biserică dorm. Şi preotul care vestea Evanghelia a strigat: „Foc!”. Toată lumea a sărit în picioare. Se uitau: „Unde arde?”. Şi preotul a zis: „Arde focul iadului pentru toţi cei care dorm când trebuie să audă. Arde focul iadului pentru toţi cei care dorm când trebuie să fie atenţi la slujbă în biserică sau la adunare, la vestirea Cuvântului. Treziţi-vă!”.

Atunci şi-au dat oamenii seama că, într-adevăr, câteodată este nevoie să strigi: „Foc!”, pentru ca oamenii să se trezească. Pentru că, dacă nu-i cineva care să strige, oamenii aceştia vor dormi şi vor dormi, şi vor dormi mereu, până când îi va trezi cu adevărat focul veşnic, cum l-a trezit pe bogatul nemilostiv. El dormea în desfătările lui. Citiţi numai Evanghelia, să vedeţi cum dormea bogatul nemilostiv la uşa căruia era săracul Lazăr. Se desfăta în fiecare zi, mânca, se îmbăta şi se culca, până în clipa când l-a trezit moartea şi l-a aruncat direct în flăcările focului veşnic. Acolo s-a trezit. Şi-a ridicat privirile şi a-nceput să se roage – el, care nu învăţase să se roage, că nici părinţii lui nu-l învăţaseră rugăciuni. Nimeni nu-l învăţase pe el să se roage. Şi a crezut: „A… ce nevoie am eu de rugăciune? Aici e raiul, aici e iadul! Am ce să mănânc, am ce să beau, mă desfătez… nu-mi pasă mai departe. Asta este viaţa! Nu există altă viaţă”, a zis el; până-n clipa când l-a trezit moartea din această nebunie.

Şi spune: „A murit bogatul”… că moare şi bogatul odată. Cât de bogat să fie, odată moare. Cât de bine aşezat undeva să fie un om nepăsător de Dumnezeu şi îngâmfat, odată moare şi el. Şi s-a trezit atunci în focul veşnic şi şi-a ridicat ochii, şi a văzut că este viaţa în care el n-a crezut; a văzut că este raiul în care el nu crezuse. El crezuse viaţa lui de pe pământ, această înşelătoare, mizerabilă şi murdară viaţă, scurtă şi trecătoare… crezuse că asta-i raiul. Şi privea pe Lazăr cel sărac şi plin de bube de la uşa lui şi-a zis: „Asta-i: al meu e raiul, al lui este iadul. El e rânduit să fie în iad, eu, să fiu în rai totdeauna”. Ce vis nebunesc şi înşelător era şi ce somn era ăla în care dormea el!

Zice: „A murit săracul”… Moare odată şi săracul. Se sfârşeşte odată şi necazul celui care ştie numai suferinţă pe pământ. Că Dumnezeu, în bunătatea Lui, adeseori lasă omului bun, omului celui mai bun, îi lasă multe necazuri pe pământ. De ce? Pentru că necazurile sunt trecătoare, dar suferinţa celui bun, care trece cu răbdare prin ele, îl face vrednic de răsplata veşnică. Moare odată şi bogatul. Se sfârşeşte şi raiul bogatului de pe pământ; raiul acesta mizer, murdar, nebunesc, trecător, care ţine doar o clipă. Că, după ce-a trecut, parcă nici n-a fost. Şi a ajuns bogatul în flăcări şi şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Lazăr de-acu­ma sus, în Împărăţia cerească. Şi a zis: „Doamne, grozav mă chinuiesc aici. Trimite-l pe Lazăr, ăla de care mi-era mie scârbă când stătea la poarta mea şi căruia nu-i dădeam nici fărâmiturile care cădeau de la masa mea, ci numai câinii mei aveau milă şi-i lingeau rănile (scrie Evanghelia întocmai aşa cum vă spun. Citiţi şi veţi vedea, cei care n-aţi citit.), trimite-l să-şi moaie vârful degetului… vârful degetului… să-şi moaie în apă, să vină să-mi răcorească limba, că grozav mă chinuiesc în văpaia aceasta”.

Ce răcoare putea să-i dea… ce răcoare putea să dea un vârf de deget muiat în apă, în văpaia aia? Dar nici atâta nu avea. „Adu-ţi aminte, i-a zis Domnul prin glasul lui Avraam, că tu, pe pământ, ţi-ai luat cele bune, şi Lazăr cele rele. Acuma-i drept ca tu să te chinuieşti şi el să se bucure. „Doamne, a zis din nou bogatul, da’ trimite pe Lazăr să spună la fraţii mei – că mai am trei fraţi –, măcar ei să nu vină aicea unde sunt eu”.

„Au acolo cine să le spună. Li s-a spus şi lor destul. Dar dacă nu-i cred pe cei care le spun, nu vor crede nici dacă vine cineva… nici dacă se duce Lazăr”. „Nu, Doamne, zice el, dar dacă s-ar duce… şi învie un mort, ei vor crede”. „Nu‑i adevărat. Dacă nu cred pe cei care le propovăduieşte Evanghelia acolo acuma, nu vor crede nici dacă învie cineva din morţi. Pe lângă asta, zice, între noi şi voi este o prăpastie mare… Nimeni nu mai poate să treacă nici de la voi la noi, nici de la noi la voi”.

Trei rugăciuni a făcut bogatul din focul veşnic. Niciuna n-a fost ascultată. Şi din iad se ridică rugăciuni; şi din iad se ridică oameni care strigă spre cer, dar strigă în zadar. Oricine a ajuns acolo nemântuit, nemântuit rămâne. Cuvântul lui Dumnezeu scrie acest lucru, că bogatului nu i s-a ascultat niciuna dintre cele trei rugăciuni care s-au ridicat spre cer. După aceea cortina întunecată a uitării veşnice s-a tras pentru totdeauna peste vederea bogatului nefericit şi necredincios.

 Binecuvântat să fie Domnul, Care pe noi ne-a făcut să-L cunoaştem pe El acum. Să rămânem credincioşi şi hotărâţi, alipiţi de Domnul până la sfârşit. Nopţi ca acestea sunt hotare eterne, hotare neuitate, care despart nu numai un an de altul, ci ne despart pe noi de un fel deşert de viaţă pe care-l trăisem înainte, [urmând] felul cel nou şi fericit de viaţă pe care dorim să-l trăim în viitor.

 Un revelion binecuvântat şi-un hotar fericit a fost clipa când a răsunat şi-n câmpiile sufletului nostru vestea cea îngerească: „Trezeşte-te şi tu! S-a născut şi pentru tine Iisus. Vino şi-L primeşte!”. (…)

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!