De-aş afla odată locul unde mi-am pierdut cuvântul, l-aş căuta cu mâini de sânge, scormonind plângând pământul… Doamne, dă-mi odată starea neuitată care.

Cine-şi pierde mâna dreaptă, cum mai face-o cruce? Cine-şi pierde soţul vieţii, jugul cum şi-l duce? Cine-şi pierde ochiul, oare lumea cum să.

Ţine-mi ochii, Doamne, la nădejdea cea care străluceşte înaintea mea, nu lăsa să-i fure lumea pe-unde trec, să nu cad în flăcări şi.

Iubirea mea, Iisuse, era atât de sus, că soarele ei dulce părea că n-are-apus, că cerul ei cel tânăr pe veci va fi.

Cum am putut eu oare să uit ce m-am legat cu cele mai de flăcări şi mai cereşti suspine? Mi-erai atât de-aproape, şi.

Nu-mi pot ierta, Iisuse, o, cum să-mi pot ierta păcatul necredinţei făcut în faţa Ta? Uitarea promisiunii, călcatul jurământ, iubirea mea zdrobită, nu.