Prima izbucnire a acestei bucurii şi încredinţări lăuntrice în momentul când ne-am văzut singuri în camera 64 a fost o fierbinte îmbrăţişare cu sărutări şi lacrimi. Ca între nişte fraţi care se regăsesc după prea mult timp de rupturi dureroase. Oricât de multe fuseseră ciocnirile dintre noi, acum le uitasem şi le iertasem pe toate pentru bucuria revederii şi pentru încredinţarea unităţii. Viitorul va fi aspru pentru fiecare şi tot ce ne înconjoară ne este potrivnic pentru cine ştie câţi ani! Singura mângâiere ne-o aşteptam de la fraţi, pentru că aici singura noastră familie sunt ei. Priveam la fiecare ca la o comoară scumpă şi regretam că nu ne-am iubit şi preţuit mai mult. De altfel, eu mai trăisem simţământul acesta de câte ori mai ieşisem şi din închisorile celelalte din trecut. Dar ei, care nu mai fuseseră închişi până acum, nu avuseseră cum să ştie asta. Acum însă cred că ştiu şi ei. Ce rău îmi părea că nu-i printre noi şi fratele Moldoveanu! Am avea acum bucuria deplină…
Stăteam încă în picioare cu toţii în mijlocul camerei cu cele trei rânduri de câte patru paturi suprapuse şi cu toate bagajele noastre grămadă în mijloc, între noi. Nu mai terminam cu întrebările şi cu răspunsurile despre toate cele ce le petrecusem opt luni de când nu ne văzusem unul pe altul.
Când am obosit, ne-am ales fiecare câte un pat şi ne-am pus bagajul lângă pernă, apoi ne-am adunat iarăşi pe patul meu, care era mai la îndemână, cu cearşaful întins şi cu pătura îndoită.
Abia ne aşezasem cu toţii pe pat când uşa se şi deschise trântită – şi în cameră intră gardianul de pe secţie, care ne pândise la vizetă, aşteptând să ne aşezăm pe pat. Ne ridicarăm cu toţii în picioare, zicând:
– Să trăiţi!
Dar el, uitându-se înfuriat la patul de pe care abia ne sculasem şi care rămăsese mototolit, întrebă:
– Al cui este patul ăsta?
– Al meu, răspunsei eu senin, neaşteptându-mă la nimic rău.
Doi pumni grei ca două maiuri mă izbiră puternic, unul după altul, peste o ureche, apoi peste cealaltă. Ochii mi se întunecară, urechile îmi ţiuiră, capul începu să-mi vuiască şi totul începu să se clatine. Fusei gata să cad.
– Bandiţilor! Ca să ştiţi că aici sunteţi la Gherla şi că patul e sfânt. N-aveţi dreptul să staţi pe el decât de la stingere şi până la deşteptare. Să ştiţi!
Şi ieşi.
O săptămână după aceea m-a durut capul şi mi-au tot ţiuit urechile.
După câteva zile am fost luaţi pe rând şi duşi la cancelaria închisorii, unde ni s-au comunicat sentinţele şi am fost puşi să semnăm de luare la cunoştinţă. Rămăsesem condamnat la şaisprezece ani de muncă silnică, zece ani de interdicţie şi confiscarea întregii averi personale.
Toţi ceilalţi primiră condamnări mai mici.
Am slăvit pe Domnul pentru asta şi nu m-am mai gândit deloc la sentinţa lor. Ştiam că anii sunt în Mâna lui Dumnezeu şi nu în mâinile oamenilor. În afară de asta, încă nu uitasem înştiinţarea pe care o primisem înainte de plecarea din Bărăgan. Trecutul mă încuraja destul pentru orice viitor.
La mijlocul camerei era o masă mică şi două bănci simple pe care puteam sta înghesuiţi câte trei oameni. Aici stăteam ziua la mâncare sau la vorbe în şoapte.
Încă din primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea şi folosirea timpului. Vom face în fiecare dimineaţă o oră de meditaţie, începută şi încheiată cu rugăciune. Peste zi apoi, vom vedea. Meditaţia zilnică să fie susţinută, pe rând, de către fiecare dintre noi… Cel care urma la meditaţie trebuia să aleagă un text şi o temă biblică, spre a înfăţişa un subiect pe care îl va lămuri cât va putea mai bine. După aceea fiecare dintre ceilalţi vom face, la rând, observaţii şi completări pe marginea celor meditate.
În felul acesta, gândeam eu, se va vedea cel mai bine cât s-au limpezit în inimile şi în minţile noastre lucrurile şi învăţătura asupra cărora unii avuseseră atâtea confuzii înainte. Şi, în felul acesta, se va vedea cum şi cât am reţinut noi din Cuvântul scris al lui Dumnezeu, precum şi în ce fel am înţeles conţinutul lui. Va fi acesta un examen, un mijloc prin care fiecare dintre noi se va vedea pe el însuşi şi pe ceilalţi la ce nivel duhovnicesc şi evanghelic a ajuns. Ne vom putea cerceta astfel cel mai bine în ce stare suntem faţă de Domnul şi de Cuvântul Lui. Faţă de Lucrarea Sa şi de învăţătura ei. Faţă de noi înşine şi de alţii.
Niciodată nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condiţiile şi împrejurările prin care trecusem nu ne mai îngăduiseră să ne putem aşeza cu toţii în jurul aceleiaşi mese şi, zile la rând, să ne verificăm fără grabă şi fără ascunziş, din adânc şi cu sinceritate, starea fiecăruia dintre noi. Nu numai în ce priveşte învăţătura, dar şi felul trăirii personale în lumina ei.
O, dacă am fi găsit noi răgazul acesta mai de mult! O, dacă am fi căutat noi şi am fi găsit mai de mult şi mai des, în libertate, prilejuri de acestea, pentru o astfel de sinceră şi conştiincioasă cercetare de sine!… O, dacă măcar din timp în timp ar avea, peste tot locul, astfel de suiri la Ierusalim, măcar a fraţilor lucrători! Nu numai spre a-şi arăta unii altora felul Evangheliei pe care o propovăduiesc, ci şi spre a cere şi a primi fiecare asentimentul şi consimţământul celorlalţi pentru lucrarea sa.
În acest fel nu numai că s-ar înlătura la timp toate deosebirile de vederi dintre fraţi, dar şi s-ar putea zidi mai temeinic părtăşia dintre ei, care ar da atâta putere şi har tuturor. O, dacă n-ar fi fost atât de mulţi dintre noi care să caute mai mult a se ascunde decât a se arăta altora cum lucrează!… Desigur, atunci n‑ar fi fost nevoie să fim constrânşi la acestea de către Domnul, ca acum.
Dar dacă noi n-am căutat de bunăvoie şi din dragoste aceasta, iată că acum Domnul Dumnezeul nostru, în a Cărui Lucrare am ajuns, ne-a adus aici fără voia noastră şi ne-a pus în jurul acestei mese unul lângă altul, spre a ne face fără grabă, în noi şi între noi, această lucrare de cercetare, de regăsire şi de orientare.
Fiind convins de această mare trebuinţă şi mare condiţie, ardeam de dorinţa de a vedea cât mai curând cât am ajuns noi, fiecare, să ne-o dobândim din ea în cele opt luni de şcoală aspră prin care trecusem până aici. Vom vedea acum deci:
- cât ne-am însuşit şi cât reţinem clar din cuvântul scris al Sfintelor Scripturi;
- cât putem cita exact din versetele Bibliei;
- cât cunoaştem noi din învăţătura noastră;
- cu câte temeiuri biblice putem să ne-o susţinem;
- ce cunoaştem noi din istoria Bisericii şi a Oastei;
- în ce măsură am trăit şi am mărturisit noi personal, conform acestor temeiuri…
Iată câteva puncte asupra cărora va trebui să stăruim.
26. LIMPEZIREA APELOR ADÂNCI
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
