- Decât după zeci de ani! –
Un bătrân luminat de Domnul în apropiere de apusul său, se tânguie ca psalmistul, celor din jurul său: Mâhnit sunt eu acum la bătrâneţele mele, Doamne, pentru-că mari sunt mustrările sufletului meu, că lăsat-am tinereța mea să treacă, fără să fi scris pe foile cărții ei aceea ce aş fi putut scrie…
Că era naintea mea tinereța ca o carte frumoasă, cu foi albe, curate, sclipitoare pe cari eu aveam să scriu în fiecare zi, cu un condeiu de argint, faptele de aur ce voiu fi făcut…
Şi treceau zile după zile, şi eu nu puneam mâna pe condei şi în cartea tinereţei mele nici o faptă de aur, nu scriam…
Ci o mână nevăzută purta şi ea un condeiu, care scria el, cu cerneală nevăzută de ochii noştri în acei ani, pe foile cărții tinereţei mele tot aceea ce făceam nu spre lauda Domnului, ci spre plăcerea potrivnicului. Şi mâna cea nevăzută scria – scria cu condeiul său nevăzut, – și abia acum, după treizeci de ani, literele acelea s’au negrit de le pot ceti, pe foile, atunci albe, pe cari eu n’am avut ce scrie!…
Acum văd acele foi … Sunt pline de scrisoare multă, neagră ca purtările mele, şi abia colo şi colo câte un punct mic aurit, par’că rușinat o carte că e aşa de mic, însemnând ceva faptă a milei săvârşite de mine, poate mai mult fără ştiinţă, decât cu ştiinţă… Şi ele au lăsat urmă… Şi ce bine ar fi, să nu fie acele urme aşa de mici şi de puține, cum sunt!…
Gândeşte-te tu, tinere cuminte de azi, gândeşte-te măcar tu, la ce nu m’am gândit eu în anii mei. Vezi tu foile albe ale cărții tinereţei tale, înaintea ta, cum aşteaptă ele să pui mâna pe condeiul de argint, să scrii pe ele macar câte-o literă de aur pe zi?
Nu scăpa prilejul, nu risipi zilele.
din foaia ”Oastea Domnului” – supliment la foaia ”Lumina Satelor” – anul 1, nr. 47, 1930
