Oastea Domnului

Ceva despre darul preoţiei…

Să înflăcărezi darul care este în tine (II Tim. 1, 6). Cuvântul Său era în inima mea ca un foc aprins, închis în oasele mele (Ieremia 23, 29).

Darul trebuie aprins, înflăcărat. Din darul aprins ies nebunii pentru Hristos… Din darul neînflăcărat iese numai… litera. Darul nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viaţă. Darul nu se poate lua. Se poate doar «pierde» dacă nu este aprins…

…Reîntors de la sfinţire, acum 10 ani, nu puteam înţelege pe deplin aceste vorbe, acest îndemn al Sf. Ap. Pavel: «Să aprinzi darul ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele»… (II Tim. 1, 6).

Trebuie oare să-l mai aprind şi eu? Trebuie oare să mai pun şi eu ceva în acest dar?

Azi, după 10 ani, înţeleg pe deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi‑au arătat şi dovedit că, în vorbele apostolului, este un mare adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie să şi-o însuşească fiecare păstor de suflete.

Hotărât, în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. El este «aluatul pus în măsura de făină», dar «frământătura», noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină, focul, noi trebuie să-l aprindem!

Darul ce ni se dă prin hirotonie ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul şi cu Apostolii Săi.

Dar de la sfinţire noi trebuie să ducem cu noi un ceva ce ne schimbă, ne transformă fiinţa, o scânteie din care foc mereu trebuie să facem, un ceva ce să ne ridice peste alţi muritori.

Din inimă, în afară, focul acesta trebuie să ne schimbe mereu, în toată fiinţa noastră, să ne ridice peste alţi muritori, în ochi, în fapte, în slujbe… «Înfierbântatu-s-a inima mea (scrie psalmul) şi în cugetul meu se va aprinde foc. Că s-a aprins inima mea! Aprinde-mi, Doamne, inima mea…»

De la sfinţire aducem ceva deosebit, un curent sfânt care trebuie să treacă mereu prin noi… un ceva din focul Divinului Iisus, din căldura şi din însufleţirea vremurilor apostolice.

Trebuie să ne aprindem mereu conştiinţa despre misiunea ce ni s-a dat. Darul neaprins nu înseamnă şi nu arată nimic. Din darul aprins iese predica, iese însufleţirea, ies mişcări, fapte şi ajutor pentru păstoriţi.

Din darul aprins iese acea însufleţire în orice vreme, ies «nebunii» pentru Hristos.

Din darul neînflăcărat iese numai citirea slujbelor din Li­turghier şi Molitvelnic, litera – recitarea literelor – şi atât!

Darul aprins dă duh de scoatere la viaţă. Darul aprins înalţă amvonul… se amestecă în traiul oamenilor, cu iubire… Este în acela care, cu «Fie Numele Domnului binecuvântat», nu crede că s-a încheiat chemarea lui pe o săptămână de zile, ci coboară în viaţa şi traiul păstoriţilor, veghează şi învaţă pe tot locul.

Nu fi nepăsător! Mulţi văd darul ascuns în haina ce o poartă la serviciu – şi nu în inima sa. Urmările se văd: mulţi schimbă acest dar în alte cariere mai rentabile.

Darul nu rămâne în hainele de pe tine, ci el trebuie dus cu noi în viaţă: să ne vadă toţi că avem darul, prin purtările noas­tre; prin vorbele şi faptele noastre să ne arătăm darul.

Darul aprins luminează şi încălzeşte (ca şi tot ce este aprins). Cel care nu se aprinde, nici nu luminează (sufletele), ci numai citeşte înainte literele din Molitvelnic.

E adevărat că darul trebuie să-l trăieşti… şi nu-i ceva rentabil. Darul nu este o unealtă de făcut bani cu el şi o ca­rieră de schimbat cu o alta, care-i mai rentabilă. Darul este un foc nestins. Dar trebuie înflăcărat.

Greutăţile, sărăcia şi nimic alta nu sunt să-l poată stinge.

Cine l-a înţeles l-a aprins; şi cine l-a simţit nu-l mai poate pierde. Şi nimeni nu-l mai poate lua de la el.

Darul nu se poate lua – după cum zic şi canoanele; dar, de la cine nu l-a

simţit şi nu l-a aprins, nu mai trebuie «luat». Nu mai este nevoie – l-a pierdut «neluat».

 

Darul nu înseamnă odihnă, ci înseamnă ostenelile apostolului.

Darul e sarea pământului. Precum sarea dă gustul mâncărurilor, aşa şi sarea darului.

Darul, în noi, trebuie să fie ceva aprins, care nu-i în alţi muritori.

Darul nu-i în hainele de biserică, ci el trebuie să fie în inimă, în suflet, în mişcările, vorbele şi faptele noastre, oricând şi oriunde.

«Popa-i popă doar până-i îmbrăcat în hainele din biserică, încolo-i om şi el» – asta este o vorbă nebună. Când începi a servi, trebuie să-l simţi că se aprinde şi când predici, tre­buie să-l simţi arzând. În cugetul meu se aprinde foc (zice psalmul). Acest foc e darul.

Cuvântul era în inima mea ca un foc aprins – spune profetul.

Oricând şi oriunde, darul trebuie să fie: Aprinde, Doamne, inima mea (Psalm 25).

Darul apoi trebuie să-l întăreşti mereu prin citirea Bibliei, prin însufleţire, prin meditare. Într-un foc trebuie lemne, ca să dea flacără. Darul este o neîntreruptă «aprindere» pentru Domnul.

Să nu fi primit în zadar darul lui Dumnezeu (II Cor. 6, 1).

Vă rătăciţi neştiind Scripturile… Şi eu zic: Vă rătăciţi!“

 

Părintele Iosif Trifa din “Istoria unei jertfe”, vol. II

2 Comments

  • Catalin Varga 21 februarie 2012

    Aceasta meditatie, trebuie asezata in lumina tratatului despre preotie a Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru a putea fi decantata in profunzimea si in duhul ei.

  • mariane 21 februarie 2012

    ,,Sa nu fi primit in zadar darul lui Dumnezeu(2 cor.6,1)

    Doamne,Binecuvateaza cu Duhul Tau Cel Sfant pe toti preotii din Biserica noastra, si din lumea intreaga, dar si mai mult,Te rugam, revarsa-Ti Harul Tau, peste fratii preoti din Oastea Ta. Slavit sa fie Domnul !

Lasă un răspuns