Păreri relative la întemeierea de biblioteci tractuale, a unei biblioteci pedagogice centrale, şi a unei reviste pedagogice pentru întreaga mitropolie.
De câţiva ani încoace, o febrilă mişcare, o pseudo evoluție se observă în rândurile învăţătorimii. În toate părțile se aude zgomotul prefacerii. Dascăli bătrâni golesc mereu câmpul de luptă şi în locul lor năvălesc tineri lărmuitori. Pretutindeni schimbări cu vuiet, cu grăbire. Cei vechi se duc, cei rămaşi se înnoiesc și cu toţii ciripim şi ne răstim în – ungureşte.
Este aceasta o schimbare pripită şi grăbită, ce se face la comandă şi nu din străduinţele noastre. De mult trebuia să facem noi altă evoluție, care să fie a noastră, dar aşa se vede că n-am voit, iar acum facem una, pe care poate nu o voim. Am ținut morțiș la lozinca să stăm pe loc, iar acum ferecați în legi, circulare şi kilometrice ordine mergem înainte – zice-se, că spre noul Canaan.
Vai de acela, care se bucură de evoluția aceasta zgomotoasă şi pripită. Parcă o evoluție se face așa într-o clipeală. Parcă se face la comandă sau cu ciripiri şi circulare? Nici odată!
O evoluție se face încetul cu încetul pentru că maica natură nu cunoaşte salturi. Ea se face prin noi înşine, prin energia forțelor noastre intelectuale. La haina evoluției, generație după generație îşi tese prinosul său de muncă. Numai atunci când avem la spatele nostru un trecut întreg de luptă, un Kultu kimpf al nostru, atunci evoluăm. Prin această prismă, judecată schimbarea externă, schimbarea la față ce o face azi dascălul românesc, nu poate fi o evoluție adevărată, ci ea e o pseudo-evoluție.
Să nu ne amăgească deci această schimbare externă, ci să ne continuăm lucrul şi munca noastră, căci dacă ni s-a îmbunătățit starea materială, nu înseamnă că a sosit vremea să ne dăm odihnei. Din contră, vremurile de azi nu sunt decât o chemare la muncă şi mai înteţită, căci va trebui să mergem pe două drumuri şi să slujim la doi domni deodată. Vai va fi aceluia, care va părăsi drumul dascălului românesc; dar vai şi aceluia care nu va putea da Cesarului ce cere Cesarul. Să mergem deci cuminți pe ambele drumuri, cu muncă îndoită, si mai ales să căutăm a îndrepta cu grabă, ceea ce prin nepăsare s-a întrelăsat.
Suntem o clasă întreagă de cărturari, cu un trecut destul de lung şi iată că nici bibliotecă n-avem, iar o biată foaie îşi cerșește existența prin circulare. Este aceasta o vădită dovadă, că ne ținem morțis de gardul nepăsării, ca nu cumva vântul primenirii să ne ducă înainte. Visăm mereu grăunțe, şi nu ne gândim să dăm şi spiritului ce e al său. Căci doar şi intelectul îşi cere nutremântul său, pâinea sa cea de toate zilele. Puterile noastre intelectuale îşi sorb hrana zilnică şi se adapă neîncetat la fântâna culturii. Dar după cum nu ne putem închipui fântână fără apă, râu fără izvor, aşa nu ne putem închipui cultură fără biblioteci şi cărți.
Azi până şi cele din urmă tagme de oameni înfiripează biblioteci; azi până și meseriaşii noştri din Sibiu îşi au biblioteca lor, în care citesc cu mare râvnă; pe când noi, ca o casă de cărturari, care ar trebui să stăm în curent cu toată ştiinţa: cu ştiinţa pedagogică, nici nu-i simțim lipsa.
Înfiinţarea de biblioteci tractuale se impune deci în mod imperativ.
Motivele care o urgentează sunt:
- Să susţină însufleţirea, avântul tineresc și dorul de muncă în tagma noastră,
Mai anii trecuți se întreba cineva prin coloanele ,,Tribunii”, care poate fi cauza că tinerii noştri abia intră în viaţă şi se schimbă, se învechesc de nu-i mai cunoşti? O nedumerire dreaptă aceasta, care se observă şi în tagma noastră.
Dacă vom urmări o generație ce trece prin seminarul nostru, vom vedea unde e cauza.
Știut este, că Sibiul, prin sufletul şi viaţa sa românească, prin forțele profesorale de care dispune, sapă urme în sufletul tinerilor. Pe cea mai rece piatră o încălzeşte.
Toți îşi aduc aminte, cum la toasturile de despărțire se rostesc cele mai luminoase credeuri de muncă, se fac cele mai promiţătoare făgăduințe, parcă totul fierbe de dorul de luptă şi muncă. Apol vine rândul ca tânărul să intre în viaţă. Să zicem că acest tânăr e chiar un idealist de forţă, intolerant. Aruncat departe undeva, în vreun sat de la ţară sau munte, ce face? La început simte ceva gol, ceva ce lipseşte. Spiritul s-a dedat a-şi primi şi el la vreme porția sa, simte însă acum un fel de flămânzeală intelectuală. Dar ce-i de făcut? Nu-i pâinea la îndemână şi omul se împacă cu împrejurările. Zi de zi îşi pierde din avântul său, din tinerețea sa intelectuală. Se pogoară în vârtejul daraverilor, în glodul afacerilor şi florile idealului se scutură înainte de a face rod. Râul acesta se poate lecui numai prin o bibliotecă bună şi modernă, pentru ca tinerii să se simtă tot aşa de bine şi să găsească şi la ţară ceea ce aveau în Sibiu.
Faptul, că tinerii noştri se schimbă şi se învechesc aşa de repede, mulți îl aruncă în vina împrejurării, că omul vrând nevrând se rustifică, se schimbă la sat, căci n-are societate inteligentă. Dar nu-s de vină nici bietele împrejurări şi nici satul cu oamenii lui liniştiți. Căci doar barometrul inteligenţei şi culturii cuiva nu se ridică deloc prin faptul, că cineva petrece în ciorovăiala din Sibiu, sau în liniştea satului. Vina o purtăm noi, că nu avem la îndemână bibliotecă! S-a zis, că cărțile sunt cei mai buni prieteni, și cu tot dreptul, mai ales la sate. Nu avem societate? Intrăm în lumea lor. Acolo totdeauna vom găsi câte un prieten iubit, câte o pagină care vorbește inimi. Ba, dacă e vorba de ales apoi în această privință e de preferat liniştea satului, decât vuietul oraşului. Într-un oraș omul e sclavul impresiilor, care îl târăsc în toate părțile de aceea a zis şi Goethe:
,,Urăsc a oraşului zgomotoasă mărunţime,
Ce -n toiul ei ne -ngroapă orice avânt”.
(Faust)
Pe când la oraș zgomotul impresiilor îți fură tot ce culegi din cărți, aici la sat trăieşti cu fiecare carte. Tot scrisul frumos taie în suflet urme, îl face pe om mai bun, mai milostiv, mai dornic de muncă. Omul se pretuieşte pe sine mai mult, iar după zisa lui Faust:
,,De ai încredere în tine,
Şi alții în tine se încred”. (Goethe).
Astfel având o lectură bună la îndemână, nu ne învechim, ci ne vom păstra avântul tinereţii de-a pururi tineri fiind.
- Al doilea motiv, care urgentează ridicarea de biblioteci tractuale, e mai mult local, pentru noi. Se știe cum stăm noi aici în munţii noştri. De toate laturile străjuiesc munți, cari zădărnicesc o comunicare mai uşoară, cum e la ţară. Maica natură ne-a închis aici şi ne-a aruncat pe care încotro. Nici chiar aici la Câmpeni nu stăm în curent măcar cu ziaristica. Deci aruncați departe de freamătul ştiinţei, acolo prin un Lăpuș sau Vidră de sus, ce bine va fi dacă coborând odată, de două ori pe lună, aici la Câmpeni, vom putea duce în căruța noastră, nu numai curechi şi fân, ca oricare sătean, ci şi câte o carte, două, din care abia apuci să sorbi ceva nou, frumos şi înălţător.
- Al treilea motiv îl dă ocupația de specialitatea noastră. O ştiinţă de specialitate, cum e şi cea pedagogică, a noastră, nu stă pe loc, ci merge înainte. Vai şi amar de clienții medicului aceluia, care absolvând nu se mai ocupă şi nu se ține în curent cu evoluția științei sale. Așa e şi la noi, ba încă e şi mai şi. Pentru că doctorul cu cuțitul lui taie în materie văzută, dar noi iscodim tainele nevăzute ale sufletului. Veacuri de-a rândul s-au trudit cei mai adânci cugetători, cum să poată intra şi cunoaște sufletul copiilor, şi va fi bine să cunoaştem strădaniile lor. Deci cât mai multe cărți de specialitate să intre în bibliotecă!
- În a patra linie biblioteca prin scrierile sale de literatură ş istorie românească va fi un adevărat cuib de cultură românească. Şi acum mai ales, când nu știm spre ce Canaan mergem, nu va strica dacă se va coborâ cât mai mult duh românesc peste tagma învăţătorilor”.
Dacă deci din atâtea puncte de vedere se impune cu necesitate neamânabilă o biblioteca tractuală, e chestia acum cum să-i dăm cât mai iute viaţă? Dară dacă am zis, că o cultură fără biblioteci şi cărți e o fântână fără apă, un râu fără izvor, nu însemnă că trebuie să aşteptăm până va da Dumnezeu o ploaie de cărţi, ca să se umple fântâna. Nu, ci noi prin noi înșine, prin puterile şi jertfa noastră să ne facem biblioteca!
Ea contemplez înfiriparea cât mai curând a unei bblioteci tractuale aici la noi astfel:
Știut este, că atât în școală, cât şi mai târziu, fiecare a adunat ceva cărţi de citit.
Astfel că fiecare posedă un capital de lectură, mai mare sau mai mic. Ştiut este mai departe, ce soartă tristă şi mașteră au cărţile pe la sate după ce le citeşte omul. Le aruncăm pe care încotro. Unii le aruncă în temnița întunecoasă a unei lăzi, alţii le grămădesc în şirag si ordine frumoasă, ca să-şi poată dormi somnul în pace netulburate de nimeni, şi iarăși alții le lasă la voia sorţii să-şi scuture foile în toate părțile.
Şi e mare păcat acesta. E păcat, ca după ce citeşti o carte frumoasă, să nu o răspândeşti în toate părţile, ca să-și facă serviciul. Apostoliile nu se mai fac azi numai cu vorbe, ci şi cu scrisul, cu cărţile.
Eu cred deci, că ar fi bine, dacă fiecare ar fi aplicat a contribui cu prinosul şi obolul său la înfiriparea cât mai iute a unei biblioteci, mai ales că după cum am auzit, temelia este pusă deja. Fiecare învăţător, care voieşte să contribuie cu ceva, își va nota cărțile ce voiește a le trimite, iar comisia face bilanțul cărților de lectură. Se face apoi un catalog, trimiţându-se tuturor învățătorilor. Astfel adunând într-un mănunchi toate prinossele, aşa, picur ou picur, ne-am trezi că avem un număr considerabil de cărți. Astfel fără mari jertfe, fără amânări de la conferință la conferință, de la Ana la Caiafa, ci iute şi cu izbândă ne-am trezi, că avem la îndemână o bibliotecă poate modestă, dar îndestulătoare ca început. Astfel realizată greutatea începutului, vom căuta toate mijloacele să augmentăm biblioteca. Eventual se va defige o taxă personală, care să acopere cele mai simțite lipsuri, să lege cărțile, să cumpere cataloage ș.a. Cred că dacă e vorba de bibliotecă, o taxă oarecare deloc n-are să ne sperie, pentru că o bibliotecă întoarce înmiit jertfa. Eu unul mai bucuros trimit bani în căsuţa modestă a unei biblioteci, decât în fumul şi zgomotul de biliard al unei casine. Nu-i vorbă, eu mă închin înaintea scopului ideal ce-l are o casině, dar eu de sub Găina rămân cu închinatul, căci numai odată în lună dau pe aici. Pe când la o bibliotecă jerfesc bucuros, pentru că ani de zile mă adăp din avuţia ei.
Ș-apoi nici să nu credem, că dacă am citit gazeta cu ultimile ştiri şi senzații, am dat şi spiritului ce este al său. Nu, pentru că şi cel din urmă meseriaș poate sta în curent cu gazetăreştile noutăţi şi atunci ce ne desparte? Că tot dreptul zice Goethe într-un loc aşa în ironie, că mulţi oameni ies în viață cu lectură de gazete. Şi să băgăm de seamă, să nu ne apese pe noi ironie.
Biblioteca se va mai augmenta prin aranjarea de concerte. Dar augmentarea bibliotecii se poate face și altcum, prin donaţii din afară de cercul nostru.
Îmi aduc aminte, că eram student în Beiuș nu aveam în Internatul nostru bibliotecă. Ne-am adresat numai aşa în treacăt la mai mulți autori şi oameni de ştiinţă şi ne-am trezit că încep a ploua cărțile. De nicăieri nu am ieşit cu mâna goală. DI N. Iorga ne-a trimis toate operele sale şi pe deasupra încă şi cuvinte de însufleţire.
Deci un apel, scris cu inimă şi adresat acolo unde trebuie, nu va rămâne fără rod!
Cât despre o bibliotecă centrală, apoi aceea pentru noi n-are nici un farmec. Nici nu-mi pot închipui o bibliotecă făcută în Sibiu pentru noi de la țară. Într-un an vor ieşi atâtea cheltuieli de transport, cât costă cărțile. Poate că aceea ar fi să se facă în interesul şi la îndemâna profesorilor, ca o bibliotecă ştiinţifică. Deocamdată însă când în tracturi nu-i nimice, nu ne putem permite luxul să ridicăm în Sibiiu o bibliotecă pedagogică ştiinţifică.
Dealtcum în Sibiu este grămădită toată averea noastră literară ştiinţifică, biblioteci româneşti la tot pasul. Biblioteca profesorală, Biblioteca seminarială, Biblioteca ,,Asociațiunii”, iar unde aceste nu se ajung, Biblioteca Brukenthal etc.
Vom stărui deci, ca deocamdată să ia viaţă bibliotecile tractuale.
(Va urma).
Iosif Trifa
Articol din ,,Telegraful român”, 1911
