Evrei 9, 11-14
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, răspunde nevoilor unei comunităţi/adunări iudeo-creştine încercate. Speranţele lor de viitor erau sub semnul nesiguranţei la tot pasul şi al terorii din partea lumii în care trăiau. Apostolul îi încurajează să nu cedeze ispitei de a se alinia practicilor din sinagoga iudaică ce ţineau de cel dintâi Aşezământ (9, 1) şi îi asigură de „cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână”, care este în ceruri la Hristos, Arhiereul bunătăţilor viitoare, şi nu în Ierusalim. Ameninţarea nu era în primul rând cea a revenirii la Legea veche şi practicile ei, cât cea a slăbirii în efortul de a merge mai departe cu credinţa cea nouă şi mai ales timiditatea în mărturisirea credinţei lor. Ei erau în pericol „să se piardă” (2, 1), „să nu intre în odihna Lui” (4, 1), „să cadă” de la credinţă (6, 6) „să calce în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (10, 29), „să slăbească” în curaj (10, 32), „să ostenească” (12, 3), „să refuze glasul lui Dumnezeu” (12, 25) şi „să se lase amăgiţi” (13, 9). (Pr. Dr. Ioan Mihoc, Evrei 13, o relectură a întregii Epistole?…, p. 31).
După cum Domnul a spus că nimeni nu coase la haină veche petic nou şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi (Mc 2, 21-22), Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la credinţă puternică în Jertfa cea nouă de pe Golgota, Jertfa de pe Cruce, noul Altar. „Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!” (v. 14).
Să luăm aminte la noi înşine, care la fel am primit „o predică nouă” – aşa o numeşte Părintele Iosif în Adânciri în Evanghelia Mântuitorului: „Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă până la izvorul de unde pleacă binele şi răul, faptele cele bune şi cele rele. Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cu putere şi cu dar de Sus… După această adâncire în mine însumi şi în Evanghelie am stat în faţa poporului cu o predică nouă” (p. 8).
Un alt gând aş mai avea, asemănându-ne cumva evreilor care se întrebau cum vor sluji ei fără cortul mărturiei. Oastea Domnului, ca şi poporul evreu, şi-a avut „corturile” ei în care fraţii înălţau rugăciuni cu lacrimi în vreme de prigoană, mărturiseau cât bine a făcut Domnul sufletului lor şi caselor lor. În ele îşi trăiau sărbătorile, bucuriile şi întristările lor cu aceeaşi mulţumire de fiecare dată. În vremea prigoanei comuniste, mulţi fraţi ostaşi, ca şi evreii din epistolă, s-au lăsat ispitiţi să se adăpostească în corturi străine, despărţindu-se de fraţi şi de lupta Părintelui Iosif, la care, de bună voie, se înrolaseră să lupte cu păcatul lumii şi sectarismul. Şi tocmai în ale lor corturi şi-au căutat adăpost. Rămâne totuşi o diferenţă între a-ţi afla un simţ de siguranţă şi a-ţi avea toate simţirile atrase de sclipiri care plac omului dinafară, chircindu-l pe cel dinlăuntru. Unii, nemaicurăţindu-şi cugetul ca să poată sluji cu adevărat Dumnezeului Celui Viu, au ieşit de sub cortul „grămăduţei” cu fraţii şi şi-au făcut corturile lor mai potrivite „vremurilor”, uitând de „lucrul care trebuieşte”. La umbră deasă, prin corturi străine cu ale lor condiţii impuse şi acceptate prea uşor de fraţi, sărbătorile, bucuriile chiar şi întristările fraţilor şi-au pierdut frumuseţea cugetului curat care slujeşte Dumnezeului Celui Viu din toată inima. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Şi toate astea, nu în vreme de prigoană, ci într-o vreme în care n-au fost vreodată mai deschise uşile Bisericii noastre pentru noi. În pustiul lumii nu mai strigă nimeni, iar noi tot sărbătorim spusa unii altora.
Fratele Traian, în meditaţia din Hristos – Puterea Apostoliei, ne învaţă că, în asemănare cu cortul mărturiei din Vechiul Testament, era preînchipuirea Bisericii din Noul Testament ca loc de întâlnire a lui Dumnezeu cu ai Lui, în vederea sfinţirii lor pentru slava Lui veşnică. Întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, să ne curăţim cugetul nostru de faptele cele moarte, ca să putem sluji cu adevărat Dumnezeului Celui Viu, ţinând sus steagul predicii celei noi de peste un veac a Părintelui nostru Iosif Trifa!
Costel HÎNCU
