– O tâlcuire biblică în legătură cu frământările de acum ale Oastei
Oştile stăteau faţă în faţă. Filistenii cu israelitenii. Şi filistenii erau mai tari. În frunte cu Goliat, îşi băteau joc de israeliţi. Îi provocau zilnic la luptă. Şi israeliţii tremurau în faţa lor (I Sam. cap. 17).
Şi atunci s-a ivit un păstoraş, David, fiul lui Isai, un om din poporul de rând. Şi acest păstoraş şi-a cerut voie de la Saul, unsul Domnului, să se măsoare el cu Goliat. Şi Saul i-a dat voie. Toţi se îndoiau că va putea face ceva. Mai ales că nu avea nici arme, decât o praştie şi o traistă plină cu pietre.
Dar păstoraşul a biruit. Pentru că Duhul Domnului era peste el (I Sam. 17, 45). Pentru că avea armele de la Efeseni cap. 6. Şi s-a făcut o mare bucurie în tabăra israeliţilor. Prin toată ţara a alergat vestea acestei biruinţe. Şi toată ţara s-a bucurat.
Dar!… Dar s-a întâmplat ceva care a tulburat bucuria acestei izbânzi. Lui David i s-a făcut un fel de manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute. Şi cântau femeile şi ziceau: Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mâniat Saul foarte – spune Biblia – şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta. El zicea: Lui David îi dau zeci de mii şi mie numai mii. Nu-i mai lipseşte decât împărăţia. Şi, din ziua aceea, Saul a privit cu ochi răi pe David (I Sam. 18, 6-9).
Şi s-a temut Saul din ce în ce mai mult de David, pentru că, ori de câte ori ieşeau la luptă cu filistenii, David avea mai multă izbândă decât toţi slujitorii lui Saul. Şi numele lui ajunsese foarte vestit (I Sam. 18, 29-30).
Şi a luat Saul o suliţă şi de două ori a încercat să-l pironească cu ea pe David, dar el a scăpat, căci «Domnul era cu David» (I Sam. 18, 10-14). Şi toată viaţa Saul i-a fost vrăjmaş lui David (I Sam. 18, 29). Şi toată viaţa Saul nu s-a mai ocupat cu luptele contra filistenilor, ci umbla să-l omoare pe David.
Şi David avea o ceată de viteji cu care luptase contra filistenilor. Şi aceiaşi viteji l-au urmat pe David (I Cronici cap. 12). Şi David – alungat şi prigonit – striga de pe toate dealurile: «Domnul meu, ce ţi-a făcut robul tău? (I Sam. 26, 18)… Unsul Domnului, ce ţi-a făcut robul tău?… Eu nu am altă vină decât doar atât că m-am bătut cu filistenii…
Dar, o Davide, tocmai asta este pricina prigonirii tale: ai avut o izbândă prea răsunătoare.
Cam aşa ceva se întâmplă acum şi cu Oastea Domnului. Fireşte, în chip de mică şi umilă asemănare.
După războiul cel mare, Biserica era – şi este – într-o luptă grea cu stricăciunile vremii. Diavolul Goliat parcă îşi bătea joc de toate silinţele şi încercările de a reface sufletele oamenilor.
Şi atunci s-a ivit un umil păstoraş (preot dintr-o parohie de munte), fiul unui oarecare Isai, plugar din Munţii Apuseni. Şi nu avea nici acest păstoraş ceva arme grozave. Nu avea nici ceva ştiinţă şi nici ceva putere deosebită. Singura lui putere era Duhul Domnului. Şi singura armă ce o avea era o praştie (Biblia) din care arunca săgeţi de foc şi piatră.
Şi Saul, unsul Domnului, i-a dat voie să se măsoare cu Goliat şi cu filistenii (cu diavolul şi cu păcatele).
Şi a biruit acest păstoraş. I-a tras diavolului Goliat o lovitură zdravănă şi filistenii au fost îngroziţi. Şi s-a făcut o mare bucurie în ţara românească. Şi în Biserica acestei ţări.
Dar!… Dar, a venit ceva şi aici care a tulburat această bucurie. Păstoraşului «David» i s-a dus vestea în toată ţara. Şi a început lumea să vorbească tot mai mult despre el şi biruinţele lui asupra filistenilor (păcatelor). «Şi lui Saul n-a plăcut acest lucru». Şi a început a-l urî pe David.
Şi a luat Saul o suliţă de «lămuriri» şi a izbit-o în David ca să-i ia viaţa morală. Dar Domnul a apărat pe David pentru că el era nevinovat… Şi, iată, de aici s-au început prigoana şi lupta împotriva lui «David».
Şi lângă «David» s-au alăturat vitejii luptători cu care se luptase contra filistenilor (păcatelor). Şi strigă «David» de pe toate dealurile prigonirii: Domnul meu! Unsul Domnului! Ce ţi-a făcut robul tău?… Eu nu am cerut altceva decât să-mi dai libertatea deplină a mă bate cu filistenii (păcatele).
…Eu nu am cerut altceva decât să mă laşi a-mi aşeza «tunul» şi vitejii în rând de bătaie cu diavolul Goliat şi filistenii lui. «Domnul meu, ce ţi-a făcut robul tău? De ce mă prigoneşti?» Au doară eu sunt de vină dacă Domnul mi-a dat darul de a avea izbânzi în lupta contra filistenilor (păcatelor)?…
…Au doară eu sunt de vină dacă Domnul a strâns în jurul meu o ceată de luptători viteji contra păcatelor?… Au doară eu sunt de vină că îi iubesc şi că ei mă iubesc?…
Au doară eu sunt de vină dacă aceşti viteji cu care am luptat 12 ani de zile strigă acum din toate părţile: «Suntem cu tine, Davide, pace, pace ţie şi pace celor ce te ajută, căci Dumnezeu ţi-a ajutat» (I Cronici 12, 18)?
Noi, ostaşii Domnului, respectăm întru toate pe «unsul Domnului». Departe de noi gândul de a ne lupta contra unui uns al Domnului. Noi cerem un singur lucru: să nu fim tulburaţi şi stingheriţi în lupta noastră contra filistenilor (păcatelor).
Am dat dovezi că facem treabă în lupta contra păcatelor. Şi vrem să ducem mai departe lupta aceasta, cu şi mai multă îndârjire.
Suntem «fiii lui Israel», fiii acestui neam şi ai acestei Biserici. Lucrăm şi luptăm cu nişte fii credincioşi ai Bisericii şi ai neamului nostru. Să fim lăsaţi a ne înşirui la luptă cu oştirea noastră, cu «tunul» nostru, râvna noastră, dragostea noastră, jertfa noastră. Să fim lăsaţi şi ajutaţi a ne lupta şi a ne jertfi în lupta cea grea contra păcatelor.
Luptăm sub ochii, sub controlul şi sub binecuvântarea mai-marilor Bisericii noastre. Luptăm pentru întărirea Bisericii şi a neamului nostru. Biserica şi ţara să se bucure de lupta noastră şi să ne dea tot ajutorul.“
«Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 4
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. II
1 Comment