Cuvânt la Apostolul Duminicii Sfintei Învieri, de la Fapte 1, 1-8
„Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa…” (Fapte 1, 1).
Sfântul Luca, autorul Faptelor Sfinţilor Apostoli, adresându-se acestui posibil ucenic, Teofil, îi aminteşte de „cuvântul cel dintâi”, care nu este altceva decât „Sfânta Evanghelie după Luca” şi în care i se adresează cu o formulă ce presupune oarecare respect şi anume „prea puternice Teofile” – în alte traduceri „prea alesule Teofile” – respect exprimat în acest fel de Evanghelist şi datorat poziţiei sociale a destinatarului.
Nu ştim dacă Sfântul Luca scrie „cuvântul cel dintâi” la cererea acestui Teofil, ori un îndemn lăuntric determină această scriere, dar credem că era adresat unui „om cu vază între grecii care se apropiau de credinţă şi unul care se interesa aproape de tot ce a făcut Iisus…” (Hristos – Puterea Apostoliei, vol. I).
Apoi, după modul cum îi scrie la începutul Evangheliei, se poate vedea lămurit că, între dânşii, nu era o părtăşie şi o unitate în Hristos. Însă, după cuvântul dintâi, pe care Evanghelistul îl scrie, aşa cum de altfel şi mărturiseşte, din cele auzite „Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai cuvântului…” (Luca 1, 2), ceva se petrece în inima acestui Teofil. Credinţa izvorâtă din dragostea şi cunoaşterea lui Hristos îl determină pe Sfântul Luca să-i adreseze o a doua carte, de această dată însă ca martor al evenimentelor relatate.
Când la începutul Faptelor Apostolilor autorul zice „…despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa” (Fapte 1, 1), nu înţelegem că ar contrazice cele scrise de mai tânărul Evanghelist, Sfântul Ioan, care zice: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris…” (Ioan 21, 25). Asemenea celorlalţi Evanghelişti care scriu „…şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi” ori „a vindecat pe toţi bolnavii lor”, şi Sfântul Luca rezumă la un moment dat relatările sale despre cele săvârşite de Iisus „… pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi”. Însă, conform tâlcuirii Sfântului Teofilact al Bulgariei, exprimarea Sf. Ioan Evanghelistul „lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” nu se referă în mod deosebit la volum, la o necuprindere materială, ci, mai cu seamă, la faptul că, pentru lume, adică pentru oamenii care zac în păcat, „mulţimea şi mărimea lucrărilor lui Hristos i-ar atrage mai vârtos întru necredinţă decât întru credinţă! Aceasta şi e pricina pentru care Evangheliştii Cuvânt la Apostolul Duminicii Sfintei Învieri, de la Fapte 1, 1-8 trec de multe ori sub tăcere câte un întreg norod de tămăduiţi şi lasă de-o parte cele lucrate în chip minunat, însemnând numai atât: „mulţi s-au izbăvit de multe patimi şi boli şi multe minuni s-au făcut”.
Din relatarea despre „…toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa până în ziua în care s-a înălţat la cer”, atât Teofil cât şi toţi iubitorii de Dumnezeu, ori cei iubiţi de Dumnezeu, de peste veacuri, trebuie să înveţe de la Hristos ordinea aceasta: să faci şi apoi să înveţi. Cum ar putea fi iubitor de Dumnezeu, ori iubit de Dumnezeu cel ale cărui vorbe prisosesc, chiar de sunt meşteşugit alese, iar faptele lipsesc cu desăvârşire? Astăzi, multora le-au rămas doar vorbele. Au rămas cu puţinul lor talent de vorbitor ori de cântăreţ. Pe astfel de oameni, puţini îi mai ascultă şi încă şi mai puţini îi înţeleg. Deci nu a învăţa pe alţii se cuvine nouă în primul rând, ci fapta, împlinirea. Învăţătura e o consecinţă, o urmare a celor împlinite. Şi încă ceva: în împlinirea voii lui Dumnezeu este un început pentru fiecare. Un timp de la care începe a face şi a învăţa. Şi un sfârşit care nu poate fi decât în braţele lui Hristos. Mântuitorul a făcut voia Tatălui şi a învăţat, de la început şi până S-a înălţat la cer. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate face altfel. El nu spune niciodată «Ajunge…» ori «Destul…», până n-a sosit clipa înălţării la cer. Căci cine se odihneşte înainte de vremea odihnei nu se va face vrednic de odihna cea veşnică.
Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt drepte. Se împlinesc întocmai cu cei bineplăcuţi Lui. Ele au fost transmise oamenilor de către Fiul Său, Iisus Hristos. O astfel de făgăduinţă era pentru ucenicii Mântuitorului, Duhul Sfânt, Mângâietorul. Numai că, pentru împlinirea acestei făgăduinţe, ucenicii trebuia să rămână într-un anume loc şi să se afle într-o anume stare. Locul era Ierusalimul, starea era împreună. Condiţia aceasta nu era o rugăminte, ci o poruncă, căci este scris: „…şi cu ei petrecând, le-a poruncit…” (Fapte 1, 4). Şi ei au urmat întocmai, pentru că erau în acelaşi timp iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de Dumnezeu. Privind peste Istoria Oastei Domnului, uşor putem vedea împlinirea acestei făgăduinţe cu părinţii noştri. Şi apoi lucrările şi minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu ei şi prin ei tocmai pentrucă au rămas laolaltă (sau grămăduţă, cum obişnuia să spună unul dintre dânşii, fratele Moise Velescu) „Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa…” (Fapte 1, 1). şi în acelaşi loc. N-au căutat nici altă biserică, nici altă adunare, nici altă învăţătură. Pentru că aici aveau totul: Biserica şi Sfintele Taine, adunarea plină de Duhul Sfânt şi dreapta învăţătură. Nu era nimic de adăugat şi nici de scos. Astfel au fost ei în toată viaţa lor, de la început şi până la înălţarea la cer. Ce putem spune despre noi? Mântuitorul nostru Iisus Hristos încă ne mai aşteaptă laolaltă şi în acelaşi loc pentru împlinirea făgăduinţelor făcute nouă de Tatăl Ceresc. Amin!
Nelu LAZĂR