„Peste tot ne sunt necesare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sârguinţa şi multa înflăcărare a sufletului, gata să se ridice împotriva morţii înseşi, fiindcă altfel nu este posibil să primim împărăţia.”
„Nu doar păcatul trupesc, ci şi orice îngăduinţă dată trupului în mâncare, în băutură, în somn, în linişte, sau suprimă mişcările duhovniceşti, sau micşorează puterea încordării lor.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Compătimirea de sine merge împreună cu învoirea de sine şi în genere cu iubirea de sine şi este rădăcina tuturor slăbirilor, a scăpărilor, a indiferenţei şi a comodităţii. Aţi auzit oare expresia: păcatul care trăieşte în noi? Tocmai aceasta înseamnă compătimirea de sine cu suita care o însoţeşte. Dacă îi veţi face pe plac uneori, apoi întotdeauna, ca o paralizie, acesta va distruge orice bine agonisit prin eforturile care l-au precedat.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Adevărul este că compătimirea de sine şi învoirea de sine nu îl duc pe om direct la o viaţă mai rea, ci îi fac toată viaţa fără roade. Cine suferă de ele, acela nu este nici cald, nici rece, nici una, nici cealaltă.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Păcatul care trăieşte în noi, rădăcina şi sursa tuturor păcatelor, este şinele sau iubirea de sine. Fiicele lui sunt compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine. Prin prima el te duce la a doua şi astfel te face să duci o viaţă opusă celei plăcute lui Dumnezeu. Nu gândi că acest mod de viaţă este evident păcătos! Nu! Această viaţă poate fi corectă, doar că se conduce singură. Compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine admit o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, dar cu o condiţie obligatorie: ca ea să nu le tulbure liniştea. In acest fel, un om este şi evlavios, şi binefăcător, dar în acelaşi timp este încâlcit în îngăduinţa de sine. Unii ca aceştia vor auzi la judecată: Nu vă cunosc pe voi! […] Hotărâm noi să facem un lucru sau altul, considerându-l necesar pentru mântuire şi plăeut lui Dumnezeu, dar apoi renunţăm la el, pentru că ne este milă de noiane este milă să ne micşorăm perioada somnului, ne este milă să renunţăm la o parte din mâncare, ne este milă să facem efort şi altele asemenea…
Compătimindu-ne pe noi, lăsăm la o parte faptele pe care le-am considerat necesare în lucrarea mântuirii. Prin urmare, trecem de la dorinţa de a bineplăcea lui Dumnezeu şi de la lucrarea mântuirii Ia îngăduinţa de sine, acţionăm contrar hotărârii iniţiale… Nădejdea de a moşteni împărăţia lui Dumnezeu şi traiul liniştit, în desfătare, sunt incompatibile. Sfinţii nevoitori spun peste tot că cel care vrea să meargă drept pe calea mântuirii, acela trebuie să fie gata de a se da pe sine la moarte, nu numai lipsurilor mărunte, ci chiar lipsirii de viaţă… Dacă însă te compătimeşti, atunci nu te-ai lepădat de sine, n-ai făcut nici un pas pe calea lui Hristos Domnul. Doar gândurile şi vorbele ţi-au fost despre aceasta, dar lucrarea n-a urmat lor.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Inceputul întunecării minţii se vede înainte de toate în lenea faţă de slujirea lui Dumnezeu şi în lenevirea la rugăciune. Dacă sufletul nu cade de la aceasta, nu există o altă cale spre înşelarea sufletească; când însă se lipseşte de ajutorul lui Dumnezeu, cade uşor în mâinile potrivnicilor săi…” (Sf. Isaac Sirul)
„Feriţi-vă de vorbirea zadarnică, pentru că în ea este ascunsă moartea sigură, şi fără ea este imposibil să cazi în mâinile celor care încearcă se te robească. în ziua aceea Dumnezeu ne va judeca nu pentru necitirea psalmilor, nu pentru rugăciunea nefăcută la timp, ci pentru faptul că părăsind toate acestea oferim demonilor intrare în noi. Iar atunci când, găsindu-şi loc, ei intră şi închid uşile ochilor noştri, atunci stăpânesc chinuitor asupra noastră, ceea ce ne supune judecăţii lui Dumnezeu şi pedepsei cumplite…” (Sf. Isaac Sirul).
„Păzeşte-te să-ţi faci pe plac în cele mici, ca să nu ajungi să-ţi faci pe plac în cele mari şi să cazi. Chiar şi cea mai mică neatenţie, cum a spus cineva, te duce nu rareori la mari pericole. Şi în cele mici şi nesemnificative fii întotdeauna treaz iată înţelepciunea!” (Sf. Isaac Sirul)
„Trebuie să înveţi să învingi şi în lucrurile mici. Deprinzându-te să învingi dorinţele mici, le învingi şi pe cele mari. Cel care este învins de dorinţele mici va fi învins şi de cele mari. Este imposibil să învingi patimile dorinţei, patimile mâniei, fără să te înveţi să învingi toate dorinţele, lucru prin care se corectează stricăciunea voinţei.” (Sf. Ignatie Briancianinov)
„Râvna bineplăcută lui Dumnezeu dă aripi urcuşului spre Dumnezeu. Fără ea, poţi strica toată lucrarea. Trebuie să faci totul spre slava lui Dumnezeu, în ciuda păcatului care trăieşte în tine; altfel, vei îndeplini aceasta doar din obişnuinţă, pentru că aşa se făcea din vechime şi aşa fac şi alţii…
Aşadar, este clar că fără râvnă creştinul este un creştin rău, veşted, slăbit, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece, şi o astfel de viaţă nu este viaţă. Văzând aceasta, să ne străduim să ne arătăm adevăraţi ravnitori pentru fapte bune, ca să-I fim pe plac lui Dumnezeu.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
Fiecare dintre noi, având în vedere tot ce s-a spus, trebuie să-şi găsească propria cale, propria măsură.
sursa: Arhim. Lazăr Abasidze
, ” Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia”
An apariție: 2012
Traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu
