Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home De ce ne atrage Biserica

De ce ne atrage Biserica

De ce ne atrage Biserica

Rostul Mişcării duhovniceşti Oastea Domnului a fost, de la întemeierea ei, trezirea din nepăsarea şi ignoranţa faţă de Dumnezeu provocate de păcat şi întoarcerea Acasă, la Biserică, unde, de două mii de ani, tezaurul mântuirii stă să îmbogăţească pe toţi cei care, fără plată, prin har, se ostenesc să-l câştige pentru viaţa veşnică.

Atracţia către Biserică a membrilor Oastei Domnului este, de altfel, înscrisă în foişorul inimii cu litere înmiresmate încă de la naşterea cea din botez. Ştim cu toţii că Hristos a primit naşterea noastră din trup, pentru ca prin botezul Său în Iordan să restabilească tainic naşterea noastră din Duh, naştere pierdută de Adam la săvârşirea primului păcat. Aşadar, când omul se trezeşte la o viaţă nouă, când se naşte din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu care-l cheamă la pocăinţă, în mod firesc se activează în inima lui atracţia către Biserică şi acesta-i semnul adevăratei renaşteri sufleteşti. Pot fi şi treziri înşelătoare, iar semnul după care pot fi recunoscute ele este indispoziţia către tezaurul Bisericii, neputinţa de a întrupa înscrisurile Duhului de pe tăbliţa inimii.

În cartea cu cele 600 de istorioare, cea de a 236-a poartă numele: O istorioară din ţările Răsăritului. „Un om ieşi la marginea mării şi află acolo un săculeţ plin cu nişte pietricele negre şi mărunte.” Putem asemăna săculeţul cu pietricelele negre ca fiind moştenirea Bisericii. „Ce să fie aceste pietricele? – se întrebă omul, pipăindu-le în mână. Şi, cum mergea pe ţărmul mării, începu a azvârli în păsările ce zburau deasupra apelor. Pe când ajunse acasă, mai avea doar o singură pietricică. O aruncă aşa, din curiozitate, în foc. Să vadă ce fel de materie ar fi. Când acolo, o, Dumnezeule! – piatra era cel mai curat diamant. Alergă repede la mare să afle pe celelalte. Dar era prea târziu; le aruncase în adâncul mării.”

Pietre preţioase sunt Tainele mântuirii sufleteşti pe care le avem în Biserică, aceste mijloace de sfinţire ascetice şi sacramentale prin care se poate ajunge la luminare şi îndumnezeire. O, de câte ori nu ignoră omul valoarea acestora! Ca preot eşti cutremurat să constaţi cum creştinii aruncă una după alta aceste pietre preţioase a căror valoare nu o cunosc, deşi le au în mână pe toate de care vor avea nevoie pentru viaţa veşnică încă de la botezul lor, cum arătam mai sus, vorbind despre atracţia către Biserică.

Oastea Domnului este acel foc ce descoperă tocmai această valoare mântuitoare şi salvatoare din moarte a tradiţiei liturgice, sacramentale şi mistice a Bisericii, de aceea ea îi întoarce pe cei treziţi din somnul păcatelor cu alergare repede spre Biserica altădată părăsită, spre a recupera ceea ce o viaţă au nesocotit.

Părintele Iosif rămâne marele bijutier care ne-a descoperit valoarea ignorată sau necunoscută nouă a mâinii iubitoare a lui Dumnezeu întinsă spre noi prin Trupul Fiului Său. „Biserica este păstrătoarea Tainelor rânduite pentru întărirea şi mântuirea noastră” – începe Părintele Iosif un titlu în cartea despre ce este Oastea Domnului. Şi spune în text că „Biserica administrează cele şapte Taine, puse spre întărirea şi mântuirea sufletelor: Taina Sfântului Botez, Sfântul Mir, Sfânta Cuminecătură, Pocăinţa, Preoţia şi Maslul”. O, dacă sărmanul om din istorioara Părintelui Iosif n-a mai putut afla niciuna din comorile nesocotite de el altădată, atracţia către Biserică aprinsă în noi de flacăra Cuvântului Evangheliei nu poate fi înăbuşită şi nici să rămână cu urmări implacabile, pentru că îndurarea Domnului iartă vremurile de neştiinţă în care ne-am asemănat cu omul din pildă şi ne face părtaşi harului de care s-au învrednicit sfinţii care au umplut de lumină firmamentul Bisericii.

Cititorule, a cinsti memoria Părintelui Iosif şi a tuturor sfinţilor Bisericii în şirul cărora şi el s-a adăugat ca o verigă în lanţul de aur legat de Crucea Golgotei începe de la simţirea acestui sentiment de atracţie spre Acasa cea nezidită, care este Biserica, cu cuvintele Fiului risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-I voi spune: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine”.

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *