Despre ce este păcatul

Ucenicul Sundar întreabă:

– Ceea ce mă frământă pe mine în­deosebi este dorinţa de a afla ce este într‑a­de­văr păcatul. Cum a putut răzbi acest păcat în alcă­tuirea lumii şi împotriva lui Dum­nezeu celui atotputernic, Care a zidit lumea?

Domnul răspunde:

– Păcatul este numele cu care a fost nu­mită orice faptă pe care o să­vârşeşte un om nesocotind voia lui Dumnezeu şi urmând propria sa voie; nesocotind ceea ce este bine şi drept şi alegând ceea ce este rău şi nedrept, mulţumin­du-şi poftele sale şi lucrând după bunul său plac.

Păcatul nu are o viaţă a lui care să ne îngăduie să spunem că el a fost creat de cineva; el este mai de grabă o stare. Ziditorul lumii, Dumnezeu cel ­atotbun, nu a putut să dea naştere nici unui lucru rău; ar fi aceasta împotriva firii Sale.

Nici Satan n-a creat păcatul. Satan nu poate decât să strice ceea ce a fost făcut bun. El n-are nici o putere creatoare (de ză­mislire).

Prin urmare, păcatul nu a fost creat, el nu are o existenţă pro­prie.

El este numai o stare în care se nimiceşte omul rătăcit. Lu­mina există, dar întunericul nu există; întunericul este numai lipsa de lumină. Tot aşa, răul şi păcatul nu au nici un fel de viaţă a lor, ci ele sunt numai lipsa de bine sau împotrivirea faţă de el. Această înfricoşătoare stare de păcat este foarte primejdioasă, deoarece, din pricina întunecimii în care ea te cufundă, multe suflete se abat de la calea cea dreaptă. Ele naufragiază pe stâncile colţuroase ale lui Satan şi alunecă în prăpastia plină de neguri a iadului unde îşi află pieirea.

Eu, Cel Care sunt Lumina lumii, de aceea am coborât pe pământ, ca să-i izbăvesc de puterea întunericului pe cei care se pocăiesc şi cred în Mine.

Eu îi ajut să ajungă fără grijă la limanul dorit, în cer, unde nu e nici urmă de întuneric (Apoc 21, 23; 22, 5).

Tu Mă întrebi cum s-a ivit păcatul în lume. S-a ivit pentru că Satan şi omul şi-au împlinit sco­purile lor rele din sloboda lor voie. Acum, fireşte, tu Mă întrebi de ce Dumnezeu n-a pus în om un fel de neputinţă de a cădea în această stare. Ei bine, dacă omul ar fi fost zidit ca o simplă unealtă, ca o maşină oarecare, atunci ar fi fost cu putinţă să se sădească în el o asemenea ne­putinţă de a cădea în păcat, dar, în acest caz, omul nu s-ar mai fi bucurat de darul unei libertăţi depline, de darul de a se hotărî singur pentru un lucru sau pen­tru altul.

Adam şi Eva fură înşelaţi de diavolul pentru că, fiind într-o stare de nevinovăţie, ei nu cunoşteau nici viclenia, nici minciuna. Nici Satan n-a cunoscut înainte de cădere trufia, deoar­ece acest păcat nu exista, deşi ştim că trufia a umplut mai apoi şi inima lui Satan şi inima omului.

Puterea lui Dumnezeu însă a schimbat şi a prefăcut acest păcat, ca să slujească slavei Lui. Prin întruparea Mea şi prin ispăşirea de pe Cruce, s-a arătat iubirea fără margini şi atât de minunată a lui Dumnezeu, care, poa­te, altfel ar fi rămas necunoscută. De altă parte, cei care au fost mântuiţi preţuiesc mai mult fericirea raiului după ce au gu­stat amă­ră­ciunea păcatului, după cum gustul plăcut al mierii este mai dulce după ce-am mâncat bucate amare. Cei care vor fi mântuiţi nu se vor mai întoarce niciodată la păcatul lor; ei îşi vor închina toată viaţa lor, cu umilinţă, supunere şi iubire, pro­slăvirii lui Dumnezeu, Părintele lor, şi vor fi de-a pururi fericiţi în El.

Oamenilor le plac să desco­pere petele soarelui şi ale lunii precum şi întunecimile lor, dar n-au habar de petele şi întune­cimile pe care le izvodeşte pă­catul în sufletul lor. Acest lucru ne îngăduie să înţelegem, într-o măsură oarecare, cât de mare va fi întunericul dacă lumina care este în om devine şi ea întuneric. După cum un trup atins de lepră amorţeşte – şi de cele mai multe ori devine ne­simţitor –, tot aşa, inima şi cugetul omului molipsite de lepra păca­tului mor, pierzân­du‑şi simţirea. Bolnavul aproape nici nu-şi mai dă seama de starea lui înspăi­mântătoare şi respingătoare.

Se întâmplă adesea ca o vie­ţuitoare oarecare, un animal sau o pasăre sălbatică, după ce a trăit mai mult timp în tovărăşia oamenilor, întorcându-se la ve­chii ei prieteni, să nu mai fie primită­. Toţi se feresc de ea. O lovesc cu ciocul ca pe o străină şi-o omoară. Dacă nici animalele nu mai pot suferi să vieţuiască laolaltă cu semenii lor care au trăit într-o altfel de viaţă de cum era via­ţa lor, cum i-ar putea oare primi sfinţii şi îngerii din cer pe păcătoşii care au trăit în tovă­răşia păcătoşilor?

Sadhou Sundar Singh / La picioarele Stăpânului meu 

 Traducere de prof. dr. Gr. Cristescu şi Preot Iosif Trifa

Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2010