Oastea Domnului

Destul Iosif, fiul meu, trăiește încă!

Când fraţii lui Iosif au fost acuzaţi că sunt nişte spioni şi iscoditori ai locurilor slabe ale ţării Egiptului, ei s-au apărat, zicând: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi din pământul Canaan: cel mai mic este astăzi cu tatăl nostru, iar unul nu mai trăieşte“ (Facerea 42, 13).

E binecunoscută istoria lui Iosif. Cititorilor familiarizaţi cu Sfânta Scriptură le este suficient titlul pentru a revedea în memorie, într-o clipă, întreaga epopee a patriarhilor. Pentru cei care sunt şi membri mai vechi ai Oastei Domnului, această istorie biblică are însă şi o minunată asemănare cu viaţa Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al acestei mişcări.

Iacov iubea nespus de mult pe Iosif. Şi Iosif iubea la fel pe fraţii săi. Israel i-a făcut fiului său, Iosif, un fel de reverendă lungă şi aleasă, un semn al alegerii de care se bucura în mijlocul fraţilor săi. Dar odată, fraţii săi întru care nu a binevoit Domnul, urându-l peste măsură pe Iosif, au zis: „Haidem să-l omorâm“ (Facere 37, 20). L-au dezbrăcat de haina lui, aşa cum se cateriseşte un preot, şi l-au vândut departe, în ţară străină, vestind apoi tatălui lor ceva de genul unei morţi stupide. Zeci de ani s-a ştiut în Canaan că Iosif a murit sfâşiat de fiare. Israel plângea necontenit după fiul său, iar fraţii lui Iosif tăceau tremurând. Şi l-au minţit tatăl lor şi se temeau, ştiindu-l om credincios căruia Dumnezeu le va putea descoperi cândva nelegiuirea.

După ce a trecut vremea minciunii, a sosit şi timpul adevărului. Iosif stătea în faţa fraţilor săi şi aceştia nu-l cunoşteau. Atât de mult s-au hrănit cu ideea că s-a terminat de mult cu fratele lor, încât acum, când mâncau în timp de foamete din pâinile lui, încă mai minţeau, spunându-i lui însuşi că pentru familia lui Iacov el este mort.

Nu mică le-a fost groaza când au aflat adevărul. Venise vremea când aceiaşi fii de altădată să meargă înaintea aceluiaşi tată şi să-i spună acum acest adevăr pe care-l ştiau şi atunci: „Iosif, fiul tău, trăieşte şi el domneşte astăzi peste toată ţara Egiptului“ (Facerea 45, 26). Din rece, cum îi ajunsese inima, pentru lipsa lui Iosif dintre fiii săi, încet-încet, începu a se încălzi. Îi era suficient acum să-l mai vadă o dată, apoi putea adormi liniştit lângă părinţii săi.

Atrăgeam atenţia la început că această întâmplare biblică are o cutremurătoare asemănare cu istoria Oastei Domnului şi a întemeietorului ei, cu uciderea morală şi readucerea, după zeci de ani, a Părintelui Iosif Trifa în prim-planul atenţiei tuturor mediilor care au un contact oarecare cu Oastea Domnului.

Ajuns în 1935, în mâinile Consistoriului spiritual, Părintele Iosif Trifa îşi aminteşte de o poveste care este şi a vieţii sale.

„În poveştile lui Andersen – scria el – este şi una cu un om nevoiaş care avea un fluier fermecat. Cu vraja fluierului său putea duce după sine pe oricine. Consiliul comunal din acel orăşel a judecat că omul acela nevoiaş ar putea fi şi de folos cu vraja fluierului său.

Duminica, nevoiaşul era pus să cânte de-a lungul străzilor, pe unde erau crâşme şi locuri de petrecere şi îi scotea pe oameni din cârciumi şi îi ducea cu fluierul la biserică…

Un om nevoiaş s-a ivit şi în ţara asta. Şi a început să cânte dintr-un fluier fermecat: din «fluierul Golgotei». Şi cu fluierul acesta a scos de prin cârciumi mulţime mare de oameni şi i-a dus la biserică…

Şi, drept răsplată, strigă acum unii: Să piară vrăjitorul!… Să tacă fluierul…“

„Vrăjitorul“ cu fluierul era el, Părintele Iosif, iar cei care strigau erau fraţii lui, întru Hristos. Biserica a fost lipsită de unul din cei mai destoinici fii ai ei pentru multă vreme. Anunţuri mincinoase despre «moartea» Părintelui Iosif Trifa atârnau în publicaţiile vremii, întrecându-se unul pe altul în puterea de a calomnia pe omul lui Dumnezeu. Ar fi dezgustător pentru orice cititor să vadă câteva mostre de articole din epocă ce înfierau tulburător de josnic un preot caterisit. Desigur, cunoştinţele şi pătrunderile teologice erau destul de sărace pentru foarte mulţi dintre confraţii săi care se pretau la astfel de articole calomniatoare pe vremea aceea.

Dar Părintele Iosif Trifa n-a suferit nici o stricăciune din partea acestor confraţi. E drept că a fost dezbrăcat de haina sa cea lungă şi frumoasă şi socotit în rândul celor fărădelege. El n-a lepădat însă credinţa Bisericii sale pe care a slujit-o în tot surghiunul său prin Mişcarea duhovnicească pe care o iniţiase în sânul ei. Câţi n-au fost oare aceia care, simţind lipsa duhovnicească ce afecta poporul nostru, au auzit că este pâine în „Egipt“, au mâncat, s-au înviorat şi totuşi nu l-au cunoscut pe Iosif? În câte biserici se cântă până astăzi, ca şi pricesne alese, numeroase cântări ale Oastei Domnului, dar Părintele Iosif Trifa este socotit tot caterisit şi Mişcarea lui tot o sectă? Încă se mai publică şi azi articole dezgustător de nefondate, ba chiar cărţi ori pagini în manuale ale credinţei care aduc grave deservicii nu numai Oastei Domnului, ci Bisericii strămoşeşti a cărei fiică ea este. Nici aici nu-i demn pentru semnatarii ori nesemnatarii respectivelor articole sau pagini să le exemplificăm neştiinţa. Dar nu putem nici să stăm nepăsători, dacă astfel de informaţii false mai văd şi azi lumina tiparului, chiar cu binecuvântări arhiereşti, într-o vreme când poporul s-a luminat şi orice neadevăr poate ştirbi instituţia Bisericii.

După zeci de ani de supliciu sufletesc, fraţii lui Iosif au recunoscut adevărul: Iosif e viu, Iosif le dă pâine, el e mare în Împărăţia cerurilor. Nu trebuie să rămână ascuns şi neştiut în Canaan. Acesta a fost motivul redării drepturilor de altădată. O dată cu ridicarea caterisirii, o mare nedreptate a luat sfârşit. S-a bucurat de aceasta Biserica, ne-am bucurat noi toţi. „Să nu vă sfădiţi pe cale“ (Facere 45, 24), îi îmbia Iosif pe fraţii săi. Poate pentru aceasta Dumnezeu a rânduit aşa, pentru ca să trăim noi acum în pace, deplin încredinţaţi de mărturia Adevărului care a biruit.

Câte mărturii frumoase despre Oastea Domnului n-auzim azi din inimile unor oameni mari ai lui Dumnezeu, aşezaţi peste destinele Bisericii Sale? Dar cea mai fericită este aceea pe care o dă însuşi poporul care primeşte aceste veşti uluitoare şi care-i fulgeră roadele minciunii.

Slăvit să fie Domnul!

Preot Petru RONCEA

Lasă un răspuns