Astăzi oamenii s-au obişnuit să le asigure pe taote la banca, la CEC şi la trezorărie. Ştiţi de ce? Ca să poată dormi liniştiţi. S-au obişnuit cu spiritul comercialist şi vor sa-şi „asigure” şi mântuirea. Daca ar fi aşa şi în duhovnicie ar însemna ca mânturea să nu fie cu mult mai deosebită decât o afacere pământeacă în care destinul, fie chiar şi cel veşnic, să fie stabilit în urma unui contract de moment dintre Dumnezeu şi om. Nu degeaba se spune că în Occident mântuirea este cugetată în termeni legalişti.
…Totul este regizat, viitorul îmi este asigurat, libertatea mea este încorsetată în legile unui destin pe care îl cunosc foarte bine. Nu mai este loc de mişcare, întindere, fior şi zbor, fiindcă totul este asigurat indiferent de atitudinea mea. Nu-i de mirare că din pridvorul siguranţei s-a ajuns foarte uşor în spaţiul predestinaţiei pe care o întâlnim tot în protestantism.
Dimpotrivă în nădejde nu încape pesimism. Nădejdea este elasticitate, viaţă, năzuinţă, atenţie, înfiorare, seriozitate. În universul nădejdii se hotărăşte destinul etern al pesoanei. Nădejdea mântuirii deşi aduce pe cele viitoare oarecum de faţă, ea antrenează fiinţa într-o aspiraţie şi lucrare continuă. Nădejdea creştină motivează, animează, însufleţeşte. Ea valorifică timpul vieţii nostre, lucru pe care nu îl face siguranţa. Omul care are nădejde căută pe toate căile să se înrădăcineze în Hristos, să se unească cu El şi să se desăvârşească în El, valorificând fiecare moment al vieţii. Acolo unde este siguranţa mântuirii timpul nu are valoare, numai acolo unde este nădejde omul „lucrează cu frică şi cu cutremur la mântuirea lui” şi astfel creşte continuu în dialogul de viaţă şi comuniune cu Dumnezeu.
Aşadar am dovedit contrariu: nădejdea poate fi asociată optimismului iar siguranţa pesimismului. Cu toate că „optimismul” şi „pesimismul” se folosesc mai în psihologie şi mai puţin în duhovnicie. Nădejdea creştină nu prea are legătură cu optimismul ieftin pe care îl poţi vedea pe chipul celui iresponsabil.
Pe de altă parte cei care vorbesc de siguranţa mântuirii nu ţin seama de un lucru: credincioşia lui Dumnezeu care este definitivă, suverană şi nestrămutată devine pentru mine mântuitoare numai dacă întâlneşte şi din partea mea o astfel de credincioşie. Şi cine poate spune aceasta? Măreţia libertăţii omeneşti exclude siguranţa. Ce este mai vulnerabil, mai fragil, mai inconsecvent decât credincioşia omului.
Aşadar, teama şi desnădejdea nu trebuie să vină de la credincioşia lui Dumneuzeu în care aşa cum am arătat „nu este mutare nici umbră de schimbare”. Teama trebuie să vină de la credincioşia noastră care a dovedit de atâtea ori de ce este în stare.
Din acest motiv,în mod paradoxal, în nădejde este şi desnădejde. Părinţii bisericeşti ne arată că omul trebuie să treacă prin „agonia din Ghetsimani”, trebuie să desnădăjduiască de sine pentru a se întări în nădejdea cea după Dumnezeu. Cu cât omul se desnădăjduieşte mai mult de sine, se întăreşte tot mai mult în nădejdea cea după Dumnezeu. În acest sens pot fi înţelese cuvintele profetice ale Sf Siloan Atonitul: „Ţine-şi mintea în iad şi nu desnădăjdui”. Adică fii conştient că meriţi iadul, deschide-ţi ochii mari şi vezi cât de jalnică este credincioşia ta, dar în acelaşi timp nu desnădăjdui că „ceea ce nu-i cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”. Nu desnădăjduiesc văzând neputinţele tale, ci „uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (Fil 3, 12). Tot Sf Siloan Atonitul povesteşte despre un monah care se ostenea dar întreba triumfalist: „Cum să nu mă mântuiască Dumnezeu, când eu, iată, câte nevoinţe fac?”. Şi spune Sfântul că sărmanul monah a murit sfâşiindu-şi cămasă.
Astăzi oamenii fug de starea desnădejdii de sine. pentru că ea este rupere de sine, este frângere şi omorâre a egoismului până când Hristos din ce în ce mai clar Îşi imprimă chipul Său în fiinţa omenească.(cf Gal 4, 19)
Aşadar omul îşi „asigură” în fiecare clipă mântuirea pentru că totdeuna libertatea sa stă în faţă unui şir nesfârşit de alegeri. Noi am fost „asiguraţi ” de Hristos, dar ce se va întâmpla cu mine dacă atunci când El va privi în fiinţa mea nu va vedea înscrisă această „asigurare”?
„Iisuse, nu mă pierde pe mine!”
Iertare tuturor!
fr. Vasilică
