Iubiţii mei fraţi si surori, deschideti-va inima pentru ca Duhul Sfant sa intipareasca acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, incetul cu incetul, vrednici sa aveţi in voi bucuria si intristarea, moartea si invierea. Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cat scopul este mai inalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasa.

Contemplaţi minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu in creaţia cosmosului si in plăsmuirea omului după chipul si asemănarea Sa. Ceea ce căutam noi nu se limitează la efemera viata cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu si sa dobândim in noi viata in toata amploarea ei, cosmica si divina.n viziunea noastră spirituala, trebuie sa unim fiinta cosmica si Fiinţa divina, creatul si Necreatul.

La inceput era Cuvântul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, simţim in trupul nostru experienţa chinuitoare a vieţii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Absolutului. Intrebarea, misterul vieţii noastre ii constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinţa umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viata cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veşnicia. După revelaţie, veşnicia lui Dumnezeu ne poate fi impartasita.

Pentru a imprima o mişcare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie sa nădăjduim in Dumnezeu ca Persoana, adică la ceea ce este desăvârşit.

Cum sa ne mantuim? Cum sa ne curăţim trupul? Cum sa ne eliberam de robia păcatului si de puterea morţii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastră de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viata este atât de scurta si scopul atât de inalt, dar atât de indepartat.

Pentru Biserica Ortodoxa, mântuirea omului inseamna indumnezeirea lui.

Trebuie sa invatam sa trăim prin viata veşnica a lui Dumnezeu însuşi. Ce inseamna indumnezeirea omului? Inseamnă sa trăim asa cum a trăit Domnul, sa dobândim gândurile si sentimentele lui Hristos, mai ales in ultimele momente ale vieţii Sale pământeşti.

După căderea in păcat, sufletul omului a devenit câmpul de lupta intre Dumnezeu si diavol.

Samanta pe care Satana a aruncat-o in inima si mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu – s-a inradacinat atât de adânc in fiinta noastră, incat ne aflam neincetat in robia păcatului.

Chiar de la naştere, devenim moştenitorii lui Adam. Putem sa trăim starea de cădere, care este o indepartare dureroasa de la dragostea Tatălui, ca singura realitate a fiinţei umane. In lume ne scăldam in atmosfera si admiraţia păcatului. Trăim cu uşurinţa si foarte adesea, ne ruşinam sa ne mărturisim credinţa, sa spunem ca suntem creştini.

Sa nu aveţi prea multa incredere in educaţia aleasa pe care ati primit-o in lume. Civilizaţia in care trăim este o cultura a căderii.

După doua războaie mondiale – si războaiele sunt, prin excelenta, consecinţa păcatului – lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh. Or, nu putem intelege divinitatea lui Hristos fara Sfantul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevărat Om, este Creatorul cosmosului, ne depăşeşte. A crede ca însuşi Dumnezeu S-a intrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El in veşnicie, iată ceea ce lipseşte multor oameni de azi, mai ales printre cei de ştiinţa.

Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea condiţia trecerii in împărăţia lui Hristos? Cum putem sa intarim in noi voinţa de a trai după poruncile lui Hristos, după Sfantul Duh?.

Un singur lucru este important: sa păstram intensitatea rugăciunii si a pocăinţei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre împărăţia pentru care vom fi pregătiţi prin împărtăşirea cu Trupul si Sângele lui Hristos, prin rugăciune si chemarea numelui Sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea Ta.”

„Aştept invierea morţilor si viata veacului ce va sa fie”. Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinţa? Nu putem accepta ideea veşniciei decât daca aceasta pătrunde deja in viata noastră.

Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, inseamna ca aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu, toţi sunt vii.

Acedia, in sens etimologic, inseamna „lipsa de grija pentru mântuire”. Intreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte in starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu caută viata in Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viata trupeasca, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii si la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului si asemănarea Sa. Daca aceasta revelaţie este adevărata, absenta grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea sufletului.

Deznădejdea este pierderea conştiinţei ca Dumnezeu doreşte sa ne dăruiască viata veşnica. Lumea trăieşte in deznădejde. Oamenii s-au condamnat la moarte ei insisi. Trebuie sa luptam „corp la corp” impotriva acediei.