11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea sunt fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.
13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.
14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va urî toată pofta cea păcătoasă care se face între oameni pricină de moarte.
15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumuseţând materialele supuse lui, ca, de pildă, unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea întru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are zborul şi toată cugetarea.
16. După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.
17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frâiele cu sârguinţă şi cu luare-aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând, îşi face loc în nemurire.
18. Să socoteşti liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.
19. Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.
20. Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.
din „Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii”
Ale celui dintre sfinţi Părintelui nostru, Antonie cel Mare
– Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete
