Gândiţi-vă fiecare la un copil pe care îl aveţi şi apoi să-l pierdeţi. Mai ales mamele, care doresc să-şi crească copiii lor sau fetele lor credincioase Domnului.

Dar, dragă mamă, am să-ţi explic o istorioară care o să îţi alunge întristarea şi amărăciunea din inimă.

Despre Sfântul Evanghelist Ioan se spune că mergea şi propovăduia Cuvântul Domnului din loc în loc. Când se apropiase de bătrâneţe, nu mai putea merge cu atâta uşurinţă să vestească Cuvântul Sfânt şi era sprijinit de un toiag al bătrâneţii cu care îşi târa mereu viaţa de al o zi la alta, dar mergea mereu în biserică şi îi cerceta pe credincioşi. Într-una din zile, mergând pe străzi, găsi un băiat tânăr, frumos la chip, în care se vedea multă inteligenţă. Şi s-a gândit Sfântul Ioan: „Tânărul acesta este bun pentru lucrarea lui Dumnezeu.” Şi parcă simţea prin Duhul Sfânt, în momentul acela, cum zidul a început să se dărâme; pentru acest tânăr a sosit clipa hotărâtoare care să schimbe drumul vieţii lui. Veni înaintea tânărului şi-i spuse: „Tinere, urmează-mă!”

Ioan a plecat mai departe. La un moment dat, tânărul, fulgerător a început să meargă pe urmele Sfântul ucenic Ioan, care era cu pletele albite de lungii ani de propovăduire a Evangheliei şi mai ales de clipele de durere de când a fost exilat pe Insula Patmos pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Cât n-a plâns Ioan în insula aceasta! Câtă durere n-a avut Ioan când a trebuit să-şi sfârşească viaţa pe această insulă! Aceasta a grăbit albirea pletelor lui şi bătrâneţea lui. Dar Dumnezeu l-a dus acolo după planul Său, pentru că în pustia aceea, Dumnezeu i-a descoperit unele taine care sunt arătate în cartea Apocalipsei. Acolo, în insula aceasta, prin Duhul lui Dumnezeu, lui Ioan i s-a descoperit adevărul Lui.

Şi iată că Ioan mergea şi, în urma lui, a venit tânărul acesta spre o adunare de credincioşi, spre o biserică din timpul acela, întemeiată de Sfântul Pavel, la care trăgea Sfântul Ioan – că nu se putea purta mai departe din cauza bătrâneţii. L-a dus pe tânăr în faţa prezbiterului din biserică şi îi spuse acestuia: „Fratele meu, primeşte acest mărgăritar de mare preţ, că vei răspunde pentru el”. L-a încredinţat pe tânăr şi apoi s-a dus mai departe, pentru căutarea altor suflete pierdute.

Tânărul acesta a rămas un timp oarecare credincios, dar, anturajul cu prietenii şi cu oamenii care nu i-au dorit binele şi mântuirea lui l-a abătut de pe calea lui Dumnezeu. Lipsă a fost şi grija prezbiterului, care nu a vegheat, cum a spus Sfântul Ioan, asupra acestui mărgăritar. Cum s-a amintit mai înainte: „Un om estre mai de preţ decât toată lumea”. Deci, iubiţilor, dacă un om e mai de preţ ca toată lumea, noi, toţi care suntem aici, cu cât mai de preţ suntem împreună înaintea lui Dumnezeu!

Tânărul acesta rămas în grija prezbiterului a apucat pe căi rele, cu prieteni răi, pe calea răului şi pe calea păcatului. Pentru că n-a fost supravegheat, a apucat în tovărăşia unor copii răi, s-a unit cu nişte spărgători şi hoţi şi şi-au făcut sălaşul într-o pădure din apropiere.

Au trecut mulţi ani şi el se obişnuise cu jafurile şi cu crimele. După ceva vreme, Evanghelistul Ioan a venit în cetatea aceasta, ca să-şi vadă oiţele lui. Vine la episcop şi-i spune:

– Fratele meu, unde este mărgăritarul pe care ţi l-am încredinţat acum zece ani?

Episcopul plecă capul în jos şi-i spuse:

– S-a dus în lume. L-am pierdut!…

– Cum? Mărgăritarul acela pe care ţi l-am încredinţat ca pe ochii din cap? Cum s-a dus în lume? Dat tu ce ai făcut în această biserică?

– Frate, s-a împrietenit cu copiii răi şi l-am pierdut!

– Unde pot să-l găsesc acum?

– El este acum căpetenia unor bandiţi de care se teme tot ţinutul nostru…

– Dă-mi, te rog, un asin şi o călăuză, să mă duc să-l caut.

Au căutat un asin bătrânului ucenic Ioan şi, cu o călăuză, a mers în pădurea unde se ascundea ceata hoţilor. Când s-au apropiat de marginea pădurii, un tâlhar care făcea de pază îi întrebă:

– Ce căutaţi voi pe-aici? Iar Ioan, luminat de Duhul, spuse:

– Vreau să stau de vorbă cu comandantul vostru.

Hoţul de pază rămâne mirat când privi mai bine la bătrân şi văzu că vorbea cu atâta seninătate. Dat totuşi le spuse:

– Comandantul e în mijlocul pădurii.

Şi a plecat Ioan cu însoţitorul. Când s-au apropiat de acel cort unde erau strânşi tâlharii, Ioan a descălecat de pe asin şi, pe picioarele sale îmbătrânite, s-a apropiat de ceata lor. Dar când l-a văzut pe Ioan, acest comandant de tâlhari parcă a rămas încremenit, parcă l-a fulgerat la inimă: „O, omul acesta este cel care acum câţiva ani m-a întors la Dumnezeu şi m-a predat în grija Bisericii, socotindu-mă mărgăritar”… Şi a început să fugă dinaintea lui Ioan.

Văzând Ioan aceasta, a început să strige:

– Fiule! Fiule! Aşteaptă-mă, că mai este încă îndurare pentru tine!

Tânărul fugea plângând, iar Ioan alerga tot plângând pe urmele lui. Toţi ceilalţi au rămas uimiţi: cum putea să fugă comandantul lor cel atât de crud, vărsător de sânge? Cum să fugă din faţa unui om? Şi încă un om îmbătrânit…

Şi Ioan striga pe urmele tânărului:

– Fiule! Fiule! Încă mai este îndurare pentru tine!

La un moment dat, Mâna lui Dumnezeu l-a oprit pe acest om şi Ioan s-a apropiat de el. L-a îmbrăţişat şi i-a căzut pe grumaz, plângând mult împreună. Lacrimile ce cădeau din ochii tânărului erau ca o apă fierbinte ce şiroia pe mâna lui Ioan, care, îmbrăţişându-l, îi şopti repetând:

– Fiule, încă mai este iertare pentru tine. Urmează-mă!

Şi îl urmă a doua oară. Îl duse Bisericii şi îl încredinţă prezbiterului, spunându-i:

– Păstrează acest mărgăritar, căci este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Această întâmplare e din viaţa Sfântul Ioan. Şi, cu aceasta, doresc să fac o lumină deosebită.

Dragă mamă întristată! Ştiu că plângi şi te doare, dar te rugăm, în Numele lui Dumnezeu şi a Jertfei Sale: nu mai plânge! Şterge-ţi lacrimile! Fiica ta nu a intrat într-o societate de oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ci a intrat în­tr‑o familie şi într-o Lucrare la temelia căreia sunt multe jertfe. A intrat într-o Lucrare unde copiii aceştia sunt ai noştri, ai tuturor. Când am venit de departe aici, am ştiut că toţi copiii aceştia sunt copiii noştri. Îi iubim ca pe lumina ochilor, pentru că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru ei. Şi mă gândesc că, dacă am avut parte să vestim şi aici Cuvântul lui Dumnezeu, pentru voi, tinerilor, va trebui să răspund. Pentru cp nu după mine am venit aici, ci am fost trimişi de Dumnezeu şi mă cutremur de tot cuvântul pe care îl scot din gură.

Nu am vrea nimic să spunem de la noi, ci totul de la Duhul Sfânt. Dragă mamă întristată, şterge-ţi lacrimile! Fii liniştită! Dumnezeu şi noi toţi alături de El vom veghea asupra fiicei tale.

DRAGOSTEA SFÂNTULUI PAVEL CĂTRE TIMOTEI 

A doua vorbire a fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Timişoara – duminică, 3 noiembrie 1974

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1