Aşa cum v-am început a povesti – tot întrerupându-mă însă de alte şi alte aduceri-aminte – mă obişnuisem să scriu. Dar unde? În casă mai veneau vecinii, rudele, cunoscuți şi nu voiam să ştie nici copiii, căci îndată ce auzeau sau simțeau, corbii nu-ți mai aduceau hrană ca lui Ilie. Dar aceia erau un alt fel de corbi, nu ca cei de-acum, care îndată ce simțeau că eşti lângă un astfel de râu, îți căutau altfel de pâine, mai sărată, care-ți produce sete, după care să-ți poată opri apa. Am găsit acum cu foarte mare greutate alte volume din Istoria unei Jertfe, căci acelea căzuseră în mâinile asupritorilor, iar când îl anchetaseră pe fratele Traian şi au aflat de la el în câte exemplare le-a scris, i-au cerut şi ciorna după care se orienta. Însă el le-a spus:,,Cu ocazia perchezițiilor, de teamă, nevasta le-a pus toate pe foc”. Mereu au vrut să vadă dacă nu cumva mai are vreun exemplar, ameninţându-l:,,Bagă de seamă, căci semnezi pentru ce declari şi dacă mai găsim unul, apoi ştii dumneata cum procedăm”.
Am găsit primul volum, apoi pe al doilea şi mai târziu, şi mai greu, pe al treilea, scrise însă de vreo patru mâini. Şi când mă obişnuiam cu un scris, pe parcurs, se schimba altul. Şi aşa le-am copiat, instalându-mi singur lumină într-un paravan (un fel de cameră în spatele casei) şi numai după ce mă întorceam de la lucru din şantier, cinam ceva şi apoi, cu geamurile acoperite şi uşa asigurată, până pe la ora 10-11 noaptea, lucram cu lăcomie în opt exemplare. Fortând în aşa fel literele, să-mi poată ieşi bune de citit toate aceste exemplare, maşina n-a mai putut rezista şi iar se strica. Acum ce să fac? Şi unde s-o repar, când nu poți spune nimănui despre o astfel de problemă?! Căutam prin toate oraşele nişte cunoscuți de-ai fraților care să mă poată ajuta şi aş fi dat nu ştiu cât, numai s-o văd reparată. O reparam, mai ţinea o vreme, apoi iar se defecta.
Aşa am lucrat toate cele patru volume din Istorie, cele patru mii de proverbe versificate, unele capitole din meditatii, Apostolul de peste an, Cărarea tinereții curate, Profetul vremilor noastre şi tot ce mai puteam găsi. Căutându-le, le strângeam cu sufletul meu flămând și hămesit. Vremile se schimbau din zi în zi, tot mai critice. Când mi s-a mai defectat iarăşi maşina, mi-a fost frică s-o mai duc undeva la reparat şi, într-o zi, am împachetat-o şi am urcat-o într-un pod la grajd. Dar nu la mine, ci la cumnatul meu, şi aproape de ea am urcat într-o ladă şi hârtia pe care mi-o procurasem, căci neavând măsură cât am nevoie, tot cumpărasem şi acum se strânsese multă. Apoi m-am aşezat pe aşteptat, rugându-mă Domnului să-mi ajute să pot coborî comorile acestea, ducându-le ca pe-o mireasă în odaia ei de nuntă. Și ori de câte ori, ziua sau noaptea, vedeam trecând vreo maşină mai cu viteză, nu aşteptam decât vestea că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi a pus capăt acestei întunecate orânduiri şi poate acum, în noaptea asta, sau mâine, voi primi vestea altui răsărit, după care să pot urca liniştit şi fără nici o teamă să-mi cobor maşina de scris, s-o pot duce la reparat, apoi să-mi pot începe scrisorile mele iubite, pe care să le trimit fraţilor şi soţilor mei, cât voi mai rămâne pe acest pământ străin.
Tot aşteptând şi nădăjduind aşa în singurul şi unicul ajutor, au trecut ani de groază şi de pază de noapte. Ne hrăneam cum puteam şi noi, mai mult mergând şi vizitându-i pe frați. Să ştiţi însă că supunerea și ascultarea de-atunci, râvna, setea şi lacrimile, cu tot ce strângeam atunci, nu se pot pune nici de mai târziu. Pentru că totdeauna sufletul este mai curat şi mai treaz la strâmtoare… pe departe cu cele
Aproape de încheierea anului 1989, în aşteptarea Sărbătorilor de iarnă şi în chip deosebit a amintirii Naşterii Domnului, au început să circule zvonuri mute, pentru că groaza şi teama care erau în popor nu îngăduia nimănui să deschidă gura şi să sufle ceva.
Venise vremea răfuielilor lui Dumnezeu, când răbdarea Sa ajunsese la capăt împotriva acestei întunecate orânduiri. Şi într-un timp mai scurt de cum ar fi putut aştepta oamenii, Dumnezeu a răsturnat toate planurile omeneşti, bătându-şi joc de toate hotărârile lor trufaşe.
Ce uşor şi ce uimitor hotărăşte Dumnezeu vremea oricărui popor, oricărui conducător, când este vorba despre o lucrare spre prosperitate, spre mai bine, când cineva geme, strigă şi cere de la Dumnezeu dreptate sau când cei răi întrec măsura nelegiuirilor lor şi Dumnezeu nu-i mai poate răbda sau suferi!… Atunci mânia Lui îngrozeşte pământul.
sursa: Mărturia vieții mele / Constantin Pânzariu / Sibiu: Agnos, 2004
