Iată că Dumnezeu ne-a învrednicit pe noi, astăzi, să ajungem la 100 de ani de Oaste. Când Părintele Iosif Trifa a fost cercetat de Dumnezeu, Duhul Sfânt i-a dat acest îndemn că este necesar a face ceva ca oamenii să părăsească obiceiurile păgâneşti cu care îşi petreceau sărbătorile. De la îndemnul acesta s-a născut Oastea Domnului. Părintele Iosif a luat această hotărâre ca pe o misiune, dată din partea Domnului, şi a trâmbiţat cu putere, chemându-i pe oameni să părăsească păcatul şi să cunoască pe Acela care le poate da o viaţă nouă în Dumnezeu.
Pentru ca această schimbare, în viaţa oamenilor, să poată fi înfăptuită, trebuie luată o hotărâre atât scrisă, cât şi în faţa lui Dumnezeu. E vorba de o hotărâre că niciodată nu te vei mai întoarce înapoi în căile păcatului de unde ai plecat.
Părintele nostru sufletesc şi-a dus misiunea în faţa lui Dumnezeu, până la capăt, cu cea mai mare responsabilitate, chiar dacă a avut şi destule piedici, atât pământeşti, cât şi sufleteşti. Acum, depinde doar de noi cum ştim să păstrăm toată învăţătura pe care ne-a lăsat-o prin scrisul său, care ne-a fost dăruită prin jertfa sa. Toată viaţa lui a fost un model de urmat, atât pentru cei care l-au cunoscut personal, cât şi pentru noi, cei care îi citim scrierile sfinte şi care nu pot rămâne fără de folos sufletesc.
Ce mare binecuvântare avem noi, cei care cunoaştem această Lucrare, născută în sânul Bisericii noastre ortodoxe!
O, dacă am fi sinceri cu noi înşine, ne-am gândi unde am fi fost astăzi dacă nu am fi cunoscut Oastea Domnului şi care ar fi fost umblările noastre!… De aceea, astăzi, când privim în urmă peste istoria Oastei, vedem câte lupte au trebuit duse ca învăţătura sfântă şi curată să ajungă până la noi.
Acum, după 100 de ani, ne revine fiecăruia dintre noi responsabilitatea şi datoria să păstrăm tot ce am primit de la înaintaşii noştri, care au jertfit sănătatea, familia şi tot ce au avut mai scump, ca învăţătura să fie transmisă până la noi: curată, sfântă şi fără nici o influenţă străină de credinţa noastră. Noi toţi ştim că avem de luptat cu un vrăjmaş, care nu doreşte altceva decât pierderea noastră sufletească. De aceea trebuie să fim cât mai treji şi cu ochii noştri aţintiţi la Crucea Domnului Iisus Hristos, de unde ne vine tot ajutorul.
Acum vreau să fac o mărturisire. Pe mine, Lucrarea Oastei Domnului nu m-a scăpat numai din valul lumii, ci şi din mrejele învăţăturilor sectare. La şcoala specială de nevăzători, pe care am făcut-o la Bucureşti, aveam colegi care împărtăşeau alte încredinţări. Încetul cu-ncetul, aceste încredinţări sectare le-am primit şi eu. Şi, când am venit acasă, căutam să arăt celor din familia mea că tot ce credeau ei era rău şi numai învăţătura pe care am primit-o eu era bună de urmat. Astăzi, când îmi amintesc de perioada aceea din viaţa mea, când batjocoream tot ce este sfânt în Biserica noastră şi vorbeam de rău preoţii, icoanele, Crucea, pe Măicuţa Domnului şi tot ce este sfânt în Biserică, îmi este greu să scriu aceste cuvinte şi mă îngrozesc că eu am putut face lucrurile acelea. Însă Dumnezeu a avut milă şi de mine, prin rugăciunile bunicii mele care mergea la adunările Oastei Domnului. Bunica a spus fraţilor de rătăcirea mea, iar ei s-au rugat Domnului şi au postit pentru mine. Şi astfel m-am întors din calea rătăcită pe care apucasem.
Deci eu mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos şi înaintaşilor Oastei Domnului care au păstrat învăţătura curată şi sfântă în Biserica noastră bună şi străbună. Dar, acum, mărturisesc cu durere că ori de câte ori văd la unii învăţătură străină, de care eu cu greu am putut scăpa, nu pot spune decât că ei nu au citit vreodată scrierile Părintelui Iosif şi ale Fratelui Traian Dorz. Iar dacă le-au citit, au făcut-o superficial.
Aşadar, noi avem un mare dar că Domnul S-a îndurat de noi şi ne-a ajutat să cunoaştem Lucrarea Oastei. Să rămânem deci ancoraţi în ea şi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase în calea vrăjmaşului, care şi astăzi ne poate înşela cu multe ispite sufleteşti şi trupeşti.
Costel ANTON
